Cel pe care vă invit să îl descoperim astăzi s-a născut la data de 20 iulie 1868 în localitatea Toplița, aflată astăzi în județul Harghita. A primit la botez numele de Ilie. După ce, între anii 1879 și 1883, a studiat la Gimnaziul Evanghelic din Bistrița, pașii l-au purtat înspre Gimnaziul Grăniceresc Năsăudean, între 1883-1887. Aici se va remarca atât ca elev studios, cât și ca tânăr cu frumoase preocupări culturale și va fi ales, la trei ani după George Coșbuc, președinte al societății culturale Virtus Romana Rediviva a liceului. După finalizarea studiilor năsăudene, pașii îl vor îndrepta înspre Sibiu, unde va studia între 1887-1890. Ca absolvent, va funcționa o vreme ca învățător și director al școlii românești din Orăștie, context în care va începe să colaboreze cu Telegraful Român de la Sibiu. Nu va rămâne multă vreme aici, căci în 1891, Mitropolia îl va trimite să studieze la Budapesta, unde în anul 1895 va obține titlul de doctor în filologie. Tânărul Ilie Cristea va deveni astfel primul autor care a dedicat o teză de doctorat vieții și operei lui Mihai Eminescu.
Întors la Sibiu, va fi, între anii 1895-1902, secretar al Arhiepiscopiei Sibiului, iar apoi, până în 1909, consilier mitropolitan aici. Între activitățile care-l vor face remarcat se numără și contribuția adusă la edificarea catedralei ortodoxe din localitate. Hirotonit diacon celib la 20 ianuarie 1900, va primi cinul monahal la 23 iunie 1902, la mănăstirea Hodoș Bodrog și deveni ieromonah la 13 aprilie 1903. La 1 iunie 1908, va fi distins cu rangul bisericesc de protosinghel.
În toată perioada sibiană, se va remarca drept un mare militant pentru promovarea valorilor culturale românești. Va colabora cu „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român – ASTRA”, cu Banca Culturală „Lumina”, care își propunea acordarea de burse tinerilor care doreau să învețe meserii, va participa la înființarea reuniunii române de muzică și va fi parte activă în cadrul multor altor demersuri cu valențe culturale sau social-filantropice.
La data de 21 noiembrie 1909, tânărul protosinghel Miron va fi ales episcop al Caransebeșului. Instalarea va avea loc în anul următor, la 8 mai 1910. Va păstori aici până după momentul Marii Uniri. La 1 decembrie 1918, Miron Cristea va participa, alături de alți ierarhi români din Transilvania, la Marea Adunare de la Alba-Iulia. Ulterior, va face parte din delegația românilor ce vor prezenta actul unirii la București.
La 18 decembrie 1919, va fi ales Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române, context în care va ajunge în anul 1925, să devină și primul nostru Patriarh. La 7 iunie 1919, va fi de asemenea ales membru de onoare al Academiei Române. Cu câțiva ani înainte i se propusese de asemenea un loc aici, la secțiunea literară, însă va refuza atunci, considerând că nu are merite în acest sens. Altminteri,ar trebui menționat faptul că Miron Cristea și Bartolomeu Anania au fost singurii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române care au refuzat, într-un anume moment al vieții lor, calitatea de membri ai celui mai înalt for cultural românesc.
Ca Mitropolit, va definitiva unificarea structurilor eclesiale ale Bisericii Ortodoxe Române, contribuind astfel la unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocși în baza statutului șagunian. De asemenea, va înființa „Institutul Biblic”, care există până astăzi și va deschide episcopii noi, atât în vechi centre precum Constanța sau Cluj, cât și în altele noi precum Oradea, Bălți sau Ismail. De păstorirea lui se va lega de asemenea și înființarea Episcopiei Armatei, cu sediul la Alba-Iulia.
Atât ca mitropolit primat, cât și ca patriarh, va manifesta o frumoasă deschidere înspre Bisericile Ortodoxe surori și înspre spațiul ecumenic. De asemenea, când contextul social și politic o va cere, se va implica în viața politică, fiind o vreme regent, între 1927 și 1930, iar apoi prim ministru, între 1938 și 1939.
Va deceda la Cannes, unde se afla la tratament, la data de 6 martie 1939, lăsând în urmă o bogată activitate, atât în plan eclesiastic, cât și cultural sau social.
Iată, chipul unui om ce a lăsat o moștenire aparte în inimile celor care l-au cunoscut, la care suntem chemați să ne gândim cu evlavie și recunoștință, ori de câte ori vorbim despre Istoria Bisericii Ortodoxe Române sau despre Marea Unire.
