În ziua întronizării sale, Patriarhul Serbiei de vrednică pomenire, Pavle, a declarat: „Suindu-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”. Și, în consecinţă, sintetic prezintă îndemnul pentru păstoriţii săi, care traversau vremuri dificile: „Fără a ţine seama de cum se poartă alţii, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei… Cu nici un preţ nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorba ca noi să fim iniţiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii”[1].
Chipul evanghelic al Patriarhului Pavle a lăsat urme curate și adânci ce nu se pot șterge cu ușurinţă în spiritualitatea contemporană. A fost un monah, un episcop, un patriarh, în cele din urmă, pentru care simplitatea evangheliei a reprezentat o coordonată permanentă pe tot parcursul existenţei și devenirii sale și, tocmai datorită acestui lucru, a devenit un simbol nu doar pentru Biserica Ortodoxă Sârbă, ci pentru întreaga ortodoxie și nu numai.
Patriarhul Pavle, cu numele de botez Gojko Stojevi, se naște la 11 septembrie 1914 în satul Kuanci, comuna Donji Miholjac, pe acea vrem în Austro-Ungaria, mai târziu în Croaţia, într-o familie de oameni simpli de la ţară. Urmează cursurile liceale la Belgrad (1925-1929) și apoi, pentru o perioadă de șase ani, Seminarul Teologic la Sarajevo (1930-1936). Pregătirea sa teologică culminează cu Facultatea de Teologie, la Belgrad. Cămașa Vinerii celei Mari, atât de specifi că vieţuirii păstoriţilor săi, i-a fost îmbrăcăminte de la vârstă fragedă, căci rămâne orfan de tată, care se întoarce din Statele Unite ale Americii bolnav grav de TBC să moară în casa lui și, foarte curând, și mama sa părăsește viaţa pământească. Una dintre mătușile sale îl va acompania în devenirea sa umană și pregătirea teologică. Pentru a se putea întreţine, chiar și fragil din punct de vedere fi zic cum era, muncește pe diverse șantiere din capitala ţării. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se retrage la mănăstirile din zona Ovar-Kablar. Pentru o perioadă scurtă rămâne în Mănăstirea „Sfânta Treime” din Ovar, urmând ca, puţin mai târziu, să îi iniţieze pe copiii refugiaţilor din Banja Koviljaa în tainele credinţei. Se îmbolnăvește în acest timp de TBC, boală considerată incurabilă în acea vreme, dar se reface la Mănăstirea Vujan. Va fi tuns în monahism în anul 1948 la Mănăstirea „Buna Vestire”, Rača, și hirotonit ierodiacon în aceeași zi. Ieromonah va fi hirotonit opt ani mai târziu, fiind ridicat în aceeași zi la rangul de arhimandrit. Pentru o cunoaștere a realităţii ortodoxe universale, între anii 1955- 1957 urmează studii postuniversitare la Atena, iar la întoarcere va fi ales episcop de Raška și Prizren. În activitatea sa pastorală de aici este foarte preocupat atât de reînnoirea vieţii duhovnicești din parohii, cât și din mănăstiri, și, în mod deosebit, este preocupat de activitatea pedagogică din Facultatea de Teologie din Prizren, ocazional implicându-se în activitatea de predare ca dascăl de slavă bisericească și muzică. În anul 1990 devine Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, urmând predecesorului său, Patriarhul Gherman, ca cel de-al 44-lea întâistătător al acestei Biserici. A fost primul patriarh desemnat după „alegere apostolică” printr-o procedură care prevedea, în primă fază, alegerea a trei episcopi de către Sinodul Bisericii. Apoi numele acestora trebuiau așezate într-o urnă, urmând ca, după rugăciune, să fie extras numele unuia dintre cei trei, vădind voia și lucrarea Sfântului Duh, după practica timpurilor apostolice. Mitropolitul de Zagreb-Ljubljana, Jovan, va scrie lucrul următor despre acest moment providenţial: „…este cea mai bună soluţie în circumstanţele actuale. Este episcopul nostru cu o strălucită viaţă monahală și ascetică și cântarea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu: Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și a înălţat pe cei smeriţi e potrivită acestui prilej”[2].
Programul său de pastoraţie a fost exprimat în termeni simpli, dar evanghelici. Redăm un fragment sinteză, parţial amintit mai sus: „Nu am niciun program pentru misiunea patriarhală. Programul meu este evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi și despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă și prin iubire Îl primim… Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi, repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprij init până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile“[3].
Vremurile dificile erau pricinuite de războaiele din Iugoslavia traversate de poporul său, care cereau verificarea fidelităţii păstoriţilor săi faţă de Domnul Hristos Cel Răstignit pentru lumea întreagă. Sub forma cea mai vizibilă, suferinţa lui Hristos pe Golgota era prezentă în viaţa cotidiană a neamului său. Și de această dată, în ciuda suferinţelor și nedreptăţilor pe care le întâlneau, Patriarhulava, în sensul cel mai clasic al cuvântului, nu părăsește duhul evanghelic. „Sminteala Crucii” nu îl oprește din kerigma mesajului hristic, ci, dimpotrivă, înţelege că, pentru cei ce cred, crucea este putere. Redăm un scurt fragment din mesajul pe care Patriarhul Pavle îl adresează poporului suferind, îndemnând la asumarea suferinţei și iubirea vrăjmașilor: „Mai degrabă pătimiţi acum nedreptatea care vi se face decât să o pricinuiţi voi altora, fraţilor voștri de altă credinţă, dar la fel de nefericiţi ca voi. Să fim cu toţii oameni, fii ai lui Dumnezeu, și să ne încredinţam mai degrabă dreptăţii Lui decât mâniei noastre, oricât ni s-ar părea de îndreptăţită. În numele dragostei evanghelice a lui Dumnezeu și a Sfintei noastre Biserici care o propovăduiește, vă trimit binecuvântarea Noastră, cu credinţa că ajutorul va ajunge să mângâie și pătimirile voastre, dacă la rău nu vom răspunde cu rău și dacă în cele mai grele ispite ne vom purta ca un neam creștin, neam al Sfântului Sava”[4].
Lucrarea propriu-zisă, atât ca episcop, cât și ca patriarh, s-a desfășurat atât la nivel edilitar, prin ridicarea de biserici, reînfiinţarea unor eparhii, cât și știinţific, prin susţinerea învăţământului teologic, prin introducerea Religiei în școli și integrarea Facultăţii de Teologie în cadrul Universităţii publice din Belgrad, exclusă de comuniști în 1952, dar, mai ales, la nivel duhovnicesc. A trecut la cele veșnice în ziua de 15 noiembrie 2009, fi ind prohodit de mai bine de un milion de oameni, care au vrut să-i aducă un omagiu și să primească binecuvântarea sa înainte de plecare. Trupul său a fost așezat, potrivit dorinţei lui, în Mănăstirea Rakovica, la periferia Belgradului, loc de pelerinaj până astăzi.
A fost omul deplin, echilibrat, părinte al tuturor deopotrivă. La final, redăm un scurt fragment din mărturiile sale, care poate să se constituie într-un testament adresat nouă, celor de azi, din nou în duhul cel mai simplu și firesc al Evangheliei: „Noi, credincioșii – și ortodocșii, și catolicii, și musulmanii – credem cu toţii că Dumnezeu este Dumnezeul dreptăţii. În Coran, Domnul Dumnezeu îi îndeamnă pe credincioși ca nu cumva din pricina urii să nedreptăţească pe cineva, pentru că El, Dumnezeu fi ind, cunoaște purtarea noastră. Din Sfânta Scriptură, tot așa, vedem că lui Dumnezeu Îi este drag fiecare popor care e drept și se teme de El. Domnul nu se uită la faţa omului, ci la faptele lui. Iar noi, dac-am fi lucrat după dreptatea și după adevărul lui Dumnezeu și-am fi urmat numai cele sfi nte și cinstite, n-am fi ajuns niciodată în situaţia asta și-am fi trăit cu toţii o viaţă mai buna. Şi tot în acest chip putem să ieșim din necazurile în care ne aflăm acum… Dacă ne-am ţine cu toţii de dragoste, acest pământ ar fi rai. Măcar dacă ne-am ţine și de ceva mai mic decât dra gostea – caci dragostea este legătura desăvârșirii – măcar dacă ne-am ţine de principiul ceea ce vă doriţi vouă, aceea să faceţi altora, iar ceea ce nu vă doriţi vouă, nu faceţi nici altora – atunci vom vedea că pământul, chiar dacă n-ar fi un rai, totuși ar fi mai aproape de rai. Dar când noi facem tocmai pe dos, iată unde ajungem”[5].
[1] Traducere din lb. greacă de monahul Leontie, cf. ΠΟΛΙΤΗΣ – 20.09.2009
[2] Pravoslavlje, 15 decembrie 1990.
[3] Cf. J-C. Larchet, Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre, București, Sofia, 2014, p. 58.
[4] Rugăminte părintească către sârbii aflaţi în zona de război, 28 noiembrie 1992/ cf. J-C. Larchet, Patriarhul Pavle al Serbiei, p. 82.
[5] Interviu acordat lui Jovan Janjic, în revista „Javnost”, 17 noiembrie
Articol preluat din Revista Renașterea, octombrie 2016
