Astăzi, 11 mai, facem prăznuirea Sf. Cuv. Dionisie de la Colciu. Cinstirea lui se arată mai ales prin păstrarea duhului său în viața noastră. Nu doar prin cuvinte, ci prin felul în care încercăm să rămânem în acest duh chiar și în mijlocul neputințelor și al slăbiciunilor omenești care par să paralizeze discernământul și puterea de a vedea cu ochii inimii.
Un duh străin de învățătura Sfântului Cuvios Dionisie Vatopedinul de la Colciu a contaminat cugetele multora care, din lipsă de discernământ, se folosesc de unele poziții ale sfântului din Colciu, transformând dragostea acestuia de neam în ideologie.
Sfântul Dionisie a fost atletul pustiei care și-a părăsit locurile natale la o vârstă fragedă, viețuind peste 70 de ani în Sfântul Munte. S-a raportat la evenimentele din țară cu durere, ca unul care ardea pentru poporul român. În dialog cu pelerinii, vorbea despre România ca despre o mare familie duhovnicească, ce trebuie ocrotită prin rugăciune și prin responsabilitatea de a trăi cât mai creștinește. A fost o dragoste care l-a pârjolit, așa cum, pentru Sfântul Paisie, înstrăinarea de părinți a fost o cruce purtată cu dificultate în primii ani de monahism. Sfântul Dionisie vedea în această dragoste o slăbiciune, un păcat, pentru că simțea că nu se lepădase de toate, în pofida faptului că a lăsat în urmă toate cele ale lumii ca să-I slujească lui Dumnezeu din inima pustiei.
Discursul Sfântului Dionisie despre iubirea de neam a venit dintr-o sensibilitate firească. Dar patriotismul său era o durere, nu un program politic. Era o rugăciune pentru neam, nu o platformă electorală. Instrumentalizarea politică a acestor cuvinte este o deformare gravă, pentru că transformă duhul în ideologie. Și unde intră ideologia, harul se retrage.
Iar ceea ce vreau să subliniez este că iubirea de neam a sfântului nu poate să-l facă suspect de vreo afiliere politică a vremii. Din contră. A pune în lumină ideologică iubirea de neam a cuviosului, care a fost, de fapt, un apel la unitate, într-o epocă în care dezbinarea îi încerca pe români, înseamnă o rupere de ethosul cu care Sfântul Dionisie a conlucrat până la apusul vieții pământești.
Ca athonit, Sfântul Dionisie a stat deoparte de politică, dar a criticat în termeni grei direcția umanității, cu durerea celui care știa să cântărească gravitatea și repercusiunea păcatului în viața omului. A fost un athonit autentic care și-a pierdut identitatea lumească pentru a o regăsi pe cea pustnicească, în universalitatea duhului. A trăit în acel timp, nu foarte îndepărtat, când monahul aghiorit purta în sine o taină greu de descris: era o chilie portabilă, o prezență discretă. Era rodul unei renașteri isihaste din secolul XX, crescută în tăcere, în rugăciune și în discreție. Nu vorbea mult, dar, când o făcea, cuvântul lui avea greutate duhovnicească, nu era o simplă opinie de moment.
Athosul din timpul renașterii isihaste purta chipul îngeresc, neprăfuit de vitregiile lumii. Nu pentru că monahii erau fără greșeală, ci pentru că știau să rămână în locul lor: între Dumnezeu și om, nu între om și politică. Pentru că în Athos nu mai ești nici grec, nici român, nici rus. Ești athonit, convertit la tradiția niptică a pustiei, unde monahul nu trebuie să se confunde cu lumea. Monahului îi este interzis să devină mediator al intereselor lumești, pentru că astfel se inversează ordinea firească: în loc să ridice omul spre cer, îl fixează și mai mult în lume.
Sfântul Dionisie nu vorbea din spirit de partid, nici din febra polemicii, ci dintr-o conștiință curățită prin pocăință și nevoință asiduă. Cuvântul lui izvora din experiența ascetică și durere nu din ambiție ideologică.
Astăzi însă, mulți răstălmăcesc această durere duhovnicească și o folosesc pentru a-și justifica propriile porniri pătimașe: disprețul față de aproapele care nu e în acord cu perceptele sale și idolatrizarea identității naționale. În loc să urmeze smerenia sfântului, îi folosesc numele pentru a-și întări propriile convingeri lumești. În loc să-i imite pocăința, îi selectează doar acele cuvinte care convin unui anumit curent sau unei anumite agende.
Aceasta este una dintre cele mai subtile forme de înșelare: folosirea limbajului duhovnicesc pentru a hrăni patimile omului vechi. Căci atunci când neamul este iubit mai mult decât adevărul lui Hristos, iubirea se transformă în idol. Iar când ortodoxia este redusă la discurs identitar, ea încetează să mai fie cale de mântuire.
Sfântul Dionisie nu a chemat niciodată la ură, la radicalism sau la împărțirea oamenilor în tabere „vrednice” și „nevrednice”. Dimpotrivă, toată viața lui a fost o chemare la pocăință, la răbdare și la întoarcerea inimii către Dumnezeu. El a plâns pentru neamul românesc tocmai pentru că vedea cât de departe poate ajunge omul atunci când pierde duhul Evangheliei și păstrează doar aparența religioasă.
De aceea, cei care încearcă să-l transforme pe sfânt într-un simbol ideologic mărturisesc, poate fără să-și dea seama, că nu i-au înțeles viața. Sfântul Dionisie nu poate fi revendicat de nimeni, pentru că omul care s-a răstignit pe sine în pustie nu mai aparține lumii acesteia. El aparține lui Hristos. Iar cuvântul lui trebuie primit cu discernământ, nu exploatat pentru conflictele și ambițiile vremii.
