Asemenea unui „hoț de mărgăritare”, ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului îl trăiesc la mănăstirea unde se află o Maică ce, în urmă cu mai bine de 300 de ani, a lăcrimat timp de aproape o lună. Mai mult ca dintr-un reflex, mă îndrept și eu, nu pedestru, așa cum poate s-ar cuveni și cum, de fapt, se întâmplă la mulțimile de credincioși care mai au încă un dram de dragoste și de credință, către chivotul adevărat și însuflețit al lui Dumnezeu.

Cu toate că zilele lui Gustar sunt încă toride, briza parcă nici nu mai vrea să adie, zeci de mii de oameni încăpățânați zumzăie asemenea unor albine dintr-un stup, în jurul unei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, pictată de un preot pe nume Luca din Iclod.

Până să ajung în dabir, în locul cel mai dinăuntru al bisericii, în Sfântul Altar, unde să mă înveșmântez cu hainele îngerilor pentru slujba Vecerniei Mari cu Litie, întâlnesc pe drumul pardosit cu pietre încinse de razele soarelui, femei văduve care își plâng bărbații, dar cu nădejdea revederii într-o bună zi; mame care-și poartă dorul copiilor mutați în străinătate sau chiar în veșnicie; femei gârbovite, cu fețele brăzdate asemenea unui portativ muzical și care cu anevoie mai urcă acropola Niculei, ținând în mâini câte un smoc de busuioc tămâind, firesc văzduhul; bolnavi cărați în cărucioare, dar care umblă cu sufletele vesele mai bine decât cei cu picioare zvelte; orbi care, chiar dacă nu mai văd lumina zilei și întunericul nopții, au dobândit lumina cunoștinței; oameni de diferite vârste care stau cu o mână întinsă, oferindu-mi raiul de a cărui uitare bolesc mereu; jandarmi care își dădeau silința să asigure ordinea și liniștea unei mulțimi pline de dor, amplasând garduri și făcând cordoane pe unde să poată trece preoții cu icoana cea făcătoare de minuni; preoți cu epitrahile care ascultau și dădeau sfaturi celor veniți să-și lepede păcatele și să se unească cu Trupul și Sângele Lui; călugări și călugărițe care învârteau pe degete câte un metanier pomenind pe toți nepelerinii care încă n-au ajuns la Maica Luminii; familii proaspăt întemeiate și cu miros de mire și mireasă, care țineau în brațe prunci ca pe niște vlăstare tinere de măslin urcând să-i mulțumească Fecioarei Maria că prin ajutorul ei au adus pe lume viață; femei și bărbați cu lacrimi în ochi, care își regretau trecutul și încercau să-și recâștige nădejdea în viitor; tineri și bătrâni în genunchi, cu coatele și cu fruntea la pământ, care se mișcau în sensul invers acelor de ceasornic, în jurul vechii biserici de lemn (doar preferăm lemnul și spațiile mici), așa cum în Vinerea Mare poporul dreptcredincios înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf.

Clopotele încep să cânte unul câte unul și mă atenționează că e vremea vecerniei. Diaconii încep să rostească solemn ecteniile, preoții cântă melodios ecfonisele, studenții teologi slavoslovesc cântările sărbătorii, iar spre final mitropolitul tinereților mele binecuvintează pâinea, grâul, vinul și untdelemnul, și se roagă lui Dumnezeu să le înmulțească în toată lumea așa cum odinioară Hristos a înmulțit cele cinci pâini și cei doi pești din apropierea Mării Galileei. Miile de guri flămânde și însetate încep timid să se hrănească și să se adape cu cântări închinate celei ce este mai înaltă decât cerurile și mai curată decât strălucirile soarelui, și care chiar dacă unele dintre ele au o doză de pietism, nu au cum să nu te miște când le auzi pornite din inimile curate și sincere ale unor oameni care trăiesc credința, nu din manuale de Dogmatică, nici din manuscrise liturgice, ci din bucuriile și necazurile trăite în fiecare zi și pe propria piele.

Soarele a asfințit, ziua s-a plecat, însă luna plină, prealuminoasă și argintie a început să alunge întunericul nopții și să strălumineze fața pământului. De aceea, am început cu toții să-i cântăm, nu prohodul, ci cântările Vieții, celei ce este Împărăteasa cerului și a pământului, și însoțindu-o apoi cu mult alai, în procesiune, pe cea care a fost înălțată la cele cerești cu tot cu trup.

Maica mea, știu că ai fost strămutată la ceruri și de acolo ocrotești acest neam necredincios și îndărătnic, dar, te rog, când mai urc la tine, coboară și tu la noi.