Crăciunul creștin este praznicul păcii universale. Nașterea pruncului din Vifleem este anunţată lumii prin cântarea îngerească: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bună învoire” (Lc. 2, 14). Această solie a cerului cuprinde întreg rostul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume, căci El vine să întroneze pacea în lume sub întreită formă, și anume: să împace pe om cu Dumnezeu, să împace pe om cu sine însuși, să împace pe oameni întrelaolaltă. Într-adevăr, în tot cursul activităţii Sale pământești respectă acest mandat cu toată autoritatea și dumnezeiasca-I putere. Prin cuvânt și faptă împlinește cele trei forme ale armoniei universale. Împacă pe om cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, răscumpărând păcatul care a îndepărtat creatura de Creatorul și Părintele său. Împacă pe om cu sine însuși, dându-i învăţătura și puterea de a lupta împotriva răului care l-a făcut rob trupului și patimilor, restabilind armonia iniţială dintre trup și suflet. Împacă pe oameni întrelaolaltă, înterpunând la locul de frunte porunca și exemplul viu al iubirii aproapelui.
Pleacă din mijlocul alor Săi lăsându-le moștenire lupta pentru pace, idealul mântuirii și fericirii umane, pleacă Domnul păcii lăsându-ne nouă, oamenilor, învăţătura și armele cu care să dobândim acest suprem bun al păcii. Ce preţ are acest bun, mai bine decât oricând ne dăm seama azi, când omenirea a suferit atât de cumplit de pe urma războiului abia sfârșit, când armele descoperite sunt atât de grozave în pustiirea lor încât omenirea este ameninţată cu pieirea, când după luni de zile de frământare pacea nu-și anunţă zorile.
Azi opera de pace a Mântuitorului, chemarea Lui la luptă pentru idealul păcii creștine, lăsământul făcut omenirii prinde un înţeles mai adânc. Azi cuvântul „pace” nu mai poate fi înţeles decât în sens creștin. Azi această pace este o necesitate care nu se mai discută. O pace după concepţia istorică a lumii, adică un răspuns de liniște între două războaie; un răstimp de pregătire pentru o luptă și mai grozavă ar însemna doar o prelungire a agoniei omenirii. Așa ceva nimeni nu așteaptă, pe nimeni nu va mulţumi. Azi ne trebuie o pace care să nu mai poată fi prin nimic și de nimeni tulburată. O pace durabilă, de perfectă armonie și colaborare între popoare, în care fiecare să-și poată da contribuţia firească în progresul umanităţii. A sosit vremea ca omenirea, popoarele mari și mici, într-o năzuinţă comună să pună temeiuri de viaţă nouă. O viaţă de libertate, de cinste, de dreptate, de răspundere pentru fiecare om și popor în parte. O viaţă stăpână pe marile porunci ale binelui și progresului, de încătușare și nimicire a oricăror porniri rele.
În lumea de mâine, nimeni să nu mai poată râvni și beneficia de munca semenului său, nimeni să nu mai poată trăi din minciună, nimeni să nu mai poată otrăvi sufletul mulţimilor cu învăţătura cea rea, nimeni să nu mai poată răpi libertatea de gândire, de cuvânt și faptă. Orice abatere de la legile naturale și divine, imediat să fie pedepsită.
A sosit vremea ca focarele de mentalitate păgână păstrate și alimentate cu multă sârguinţă de fiii diavolului, beneficiarii neînţelegerilor dintre oameni și popoare să fie nimicite fără cruţare. Altfel, zadarnice au fost jertfele, zadarnică suferinţa. Unde am găsi puterea și voinţa de muncă prin care lumea să se redreseze, reintrând în făgașul vieţii normale? Fie ca chemarea de pace a Praznicului Nașterii Mântuitorului să aibă un adânc răsunet în sufletul conducătorilor de naţiuni, limpezindu-le zarea spre înţelegerea supremului ideal omenesc, fericitoarea și veșnica pace creștină.
Prof. L. G. Munteanu, „Pe pământ pace”, în Renașterea XXIII (1945), nr. 12-13, pp. 2-3.
