În 22 octombrie 2016, credincioșii Parohiei Ortodoxe Române ”Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, păstorită de preoții Nicolae Buda și Ciprian Taloș, au pornit într-un pelerinaj de suflet la mănăstirile din Munții Apuseni. De suflet, pentru că majoritatea pelerinilor au fost membrii corului parohiei, format din credincioși dornici să cânte din iubire pentru Hristos, sub îndrumarea d-lui Radu Pintea, cor care, în duminici și sărbători înfrumusețează prin cântare Sfânta Liturghie și împreună cu ei, biserica toată dă slavă lui Dumnezeu.

Sâmbăta ploioasă nu era prea darnică în invitații la călătorie: toamna mirosea a frunze veștede și ude, dezlănțuidu-și toate puterile ei peste pământul copleșit de cădere, peste care se prăvăleau picuri transparenți, reci de sus, dar și potop de lumină dăruită lui de copacii ce se învăluiau acum, doar în apă și cer. Dar dragostea de cele sfinte, învinge piedicile unei zile umede și plânse și  plecăm de cu dimineață, însoțiți de părintele Ciprian Taloș, spre inima Țării Moților, pământ de legendă și dor, leagăn curat al credinței strămoșești.

Valea Arieșului ne întâmpină și ne luminează calea întunecată de ploaia ce cădea din norii prăvăliți peste sate, păduri, coline și munți cu făcliile gălbui-roșietice aprinse de toamna care, așa își făcea drum, purtându-se despletită peste lume. Oprim mai întâi la Remetea, unde, în căușul larg al Depresiunii Trascăului, stau de veghe, nu de multă vreme cel două mănăstiri, ”Sfântul Ioan Botezătorul”  și ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Rafail”, ctitorii ale  preotului paroh din Poșaga, Ioan Comănici. Viața lor nu e lungă, dar aici se scrie în fiecare zi istorie, prin rugăciunile ridicate spre cer. La Mănăstirea ”Sfântul Ioan Botezătorul”, totul este într-o desăvârșită ordine, de la intrarea pe porțile larg deschise, pe aleile mărginite de iarba încă verde și tuia, unde, corpul de chilii, pangarul, biserica răspândesc o suavă lumină, izvorâtă din galbenul veșmintelor lor, poate pentru a intra în armonie cu anotimpul și cu veșnicia. Zidurile, sub forma unei uriașe cruci bizantine se odihnesc, ocrotite de turla mare, pe care se rotunjește cupola cerului cenușiu. Înăuntru, simțim un miros aparte, cunoscut și drag nouă, de la cele 40 de candele ascunse vederii la intrare, unde uleiul se jertfește, arzând în flăcări sfioase, așezate pe polița icoanei Maicii  Domnului, cu fața spre Altar. Apropiindu-ne, Aceasta, ne privește blând, cu aceeași sfioșenie ca și limbile roșietice de foc care o veghează. Făcătoare de minuni, ne și spune câteva dintre ele părintele duhovnic,  cu privirea plecată, pentru cei care se apropie cu credință și cu dragoste, cu inima curată.

Nu departe de aici, ne oprim la sora ei mai mică; intrăm pe poarta de lemn și, lateral, plutind parcă printre cețurile ce coboară de pe văi peste pădurile cu fețe palide, roșietice sau verzui, răvășite de brumele și ploile toamnei, ireală, născută parcă din valurile albe, apare în fața noastră biserica, cu veșmânt de mireasă, dungat cu portocaliu. Urcăm trepte înalte și largi, nefiresc spălate și de ploaie, cu balustrade ca  de castel, sidefii și trecem prin pridvorul sprijinit pe doi stâlpi interiori, despărțind trei arcuri ovale, apoi intrăm în Casa Îngerilor pentru a-i cinsti, a ne ruga și a mulțumi pentru viața noastră și pentru toate frumusețile pe care ni le-a dăruit din plin Dumnezeu, din marea Sa iubire. Totul e impresionant: verdele ierbii și al brazilor ce străjuiesc aleile pavate contrastează cu amestecul de culori ale pădurilor din jur,ca pe paleta uriașă a unui pictor care se  joacă cu tonuri de culori  blânde, pentru a odihni privirile și sufletele oamenilor.

 

Sub ploaia care neîncetat bătea subțirel și atârna picături mici pe acele de brad, plecăm la drum pe Arieș în sus, pe sub poale de munți, Trascăul în stânga și Muntele Mare în dreapta, printre aceleași păduri peste care ard limbi de foc divers colorate, aprinse de mâna îndemânatică și transparentă a toamnei. Ne așteaptă un loc binecuvântat, unde, într-o poiană largă, ireal de verde, cu pâlcuri de brazi înalți, se ivește Mănăstirea Lupșa, înconjurată de ziduri serioase ca de cetate, cu turnulețe din loc în loc. Intrăm pe poarta mare, larg deschisă, nu pe sub turnul clopotniței de sus. Suntem un pic derutați; biserica de zid e în lucru, se pictează și  ne îndreptăm spre bisericuța din lemn de stejar, cea mai bine păstrată din Transilvania (1421), albul pereților fiind pus în evidență și mai mult de culoarea întunecată a acoperișului lat, tras pe fruntea acestora care și-a luat parcă asuprăși datoria de a apăra peste veacuri locașul de rugăciune. Pe sub cupola ușii de lemn, pășim în pronaos, într-un un mic colț de rai. În noas, pe închinător se odihnește icoana Sfântului Nicolae și toate icoanele par că doar nu demult s-au ivit de sub mâna unui pictor iscusit și ne îndeamnă cu duioșie, la smerenie și la rugăciune. Ieșim, plecând fruntea și, lăsând în dreapta clădirile mai noi ( din anul 1992, când s-a reînființat mănăstirea cu al doilea hram, ”Înălțarea Sfintei Cruci”), stăreția, chiliile și pangarul bogat -o adevărată ”bibliotecă” împodobită cu obiecte bisericești, mergem spre biserica nouă, care se întinde boierește ca o casă, în stânga coloanelor subțiri, albe, susținând cu delicatețe pridvorul deasupra căruia veghează turla ascuțită ca un turn de priveghere. Înăuntru, minunea cea mare este Icoana Maicii Domnului din stânga naosului, ”Mângâietoarea”, copie în mărime originală a celei de la Vatoped, din Grecia, de a cărei istorie se leagă minunea prin care, atenționându-l pe stareț să nu deschidă porțile, Maica Sfântă a  apărat această mănăstire de pirați în anul 1320. Printre stranele, covoarele adunate în mijoc pentru a oferi loc pictorilor să înveșmânteze frumos și pereții interiori, Maica Domnului ne privește blând și ne mângâie cu ochii ei înțelegători, iar Pruncul, păstrează pe chip asprimea cuvintelor prin care, odinioară a vrut să-i  pedepsească pe călugări pentru neascultare.

Este greu să te desparți de liniștea ce domnește în acest loc, liniște izvorând din rugăciune și din frumusețea din jur, peste înălțimi, auzindu-se doar respirația fină a pădurii care formează rotocoale albe ca de fum în  aerul rece de deasupra. Mai poposim o vreme la Cabana Apuseană din apropiere  pentru că este vremea prânzului și punem din nou, la un loc,  cele aduse cu noi, mâncând împreună și bucurându-ne de tihna acestui ceas.

Mai departe, ne așteaptă frumoasa Țară a Moților pe al cărei tărâm pășim cu sfială. Aici trăiesc oameni cu suflete tari, adică puternici, pentru că, de multe ori, un Horea, un Iancu, s-au ridicat să se apere de cei care au râvnit mereu la aurul, lemnul și toate bogățiile acestor pământuri binecuvântate de Dumnezeu. Trecem prin Bistra și ne oprim apoi în Câmpeni, inima acestei țări ”dintre  munți”, unde ne așteptau plăcinte calde, oferite de rudele unui credincios, fiu al acestor locuri, dovadă a ospitalității și buneicuviințe a acestui neam. Coborâm spe Abrud și Zlatna, nume cu rezonanță istorică și, păstrând în stânga pădurile pastelate de pe culmile munților, ajungem la Mănăstirea Pătrângeni, unde oricând ne reîntoarcem cu aceeași bucurie, pentru că totul ne dovedește marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, dar și a omului pentru Dumenzeu. Pentru că numai așa, o mână de slujitoare ale Domnului și mulți credincioșii cu dragoste de cele sfinte, au putut așeza aici, la poalele pădurii Negraia (parcă ne și pătrunde întuneric de codru des), loc de închinare, rupt parcă din rai. Dincolo de gardul de metal negru, care urcă în trepte panta spre mănăstire, descoperim printre brazii din curte și sălciile de cealaltă parte a aleii, siluetele albe ale celor două bisericii: prima, ne apare în față în capătul scărilor abrupte, zveltă, purtând pe creștet turla hexagonală cu cupolă rotunjită, așezată pe un pătrat care se sprijină pe treapta de jos a acoperișului de tablă. Intrăm înăuntru și, ca în orice lăcaș închinat Maicii Sfinte, având hramul ”Buna Vestire”, sfințit în anul 1993, simțim  binecuvântarea ei  și grija maicilor pentru ocrotitoarea lor, pentru că totul este în desăvârșită rânduială, de la covoarele pe care a coborât cerul nopții înstelat, la stranile frumos sculptate, la chipurile sfinților, care ne îmbie să ne rugăm și să ne plecăm genunchii spre slava lui Dumnezeu.

Din pridvor, sub cerul întunecat care amenință mereu cu ploaie este o priveliște de neuitat: valuri de păduri, luptându-se cu cețurile care vor să le acopere frumusețea veșmintelor galben-roșiatice, bulzii din depărtare, stânci golașe de calcar, care se pare, cu veacuri în urmă, au adăpostit primii pustnici, unul din ei cel mai înalt, numindu-se chiar ”Degetul lui Dumnezeu”; privind pe latura dreaptă a pridvorului, ni se dezvăluie Grădina frumoasă a Maicii Domnului, cu iarbă parcă pictată, cu trandafiri înfloriți, care par ireali  în acest octombrie târziu, cu bolți de verdeață, toate îngrijite de mâini iubitoare de frumos și de Hristos. Ca o minune, apare paraclisul cu hramul ”Sfântul Ilie”, în apropierea căruia este altarul de vară, spre care ne conduc alei pietruite în care se odihnesc pietre poate dăruite de muntele vecin. Frumos, elegant, alb, a fost sfințit în 2002 de către IPS Arhiepiscop Andrei; ne mângâie sufletele culorile pastelate, albastrul distins al bolții, de pe care ne binecuvintează Sfânta Treime, înconjurată de cetele îngerești; ne închinăm la Icoana Maicii Domnului cu trei mâini, cu o istorie interesantă. Maica ne conduce la Muzeul mănăstirii, aflat în corpul de chilii împreună cu trapeza, unde istoria, credința acestui popor, etnografia, cu tradițiile, ocupațiile locuitorilor acestor locuri ni se dezvăluie într-un mod aparte, descoperind  lumea bunicilor noștri, plină de tihnă și de o altfel de curgere a timpului.

Lăsăm în dreapta stânca golașă și  mergem o vreme pe Valea Ampoiului pe care o părăsim și, însoțiți din nou de culmile cu păduri ruginii ale Trascăului, ajungem la Mănăstirea Râmeți, aflată pe Valea Geogiului, la intrarea în Cheile Râmețului, nume care derivă din acela de eremit, pustnic ce atestă vechimea acestei lavre monahale ( este menționat anul 1214); în fața porților, ne impresionează susurul apei, ploaia de frunze galbene și zărim de aici, doar piatra sură a Trascăului, pe care se profilează un turn roșu de biserică ce se întrece parcă cu muntele să vadă care dintre ei spintecă mai întâi cerul. Pătrundem pe sub clopotnița masivă, albă cu acoperiș roșu, continuată în dreapta cu clădirea pangarul, iar în stânga cu chiliile, ambele etajate; Biserica mare, cu hramul ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” pare coborâtă de pe plaiuri moldave, cu acoperișul cu marginile late, poate pentru a ține sub ele, ocrotindu-i, pe sfinții care înconjură în partea superioară locașul. Intrăm sfioși în pridvorul deschis, sprijinit pe coloane zvelte, cu decorațiuni florale în partea superioară, pentru că, în dreapta, ca o amenințare, zărim pe perete focul iadului la Judecata de apoi, dar înăuntru, așezată pe tron împărătesc, vegheată de îngeri, ne privește blând și ne îmbărbătează Maica Domnului din Icoana ”Pantanasssa”, copia acesteia, primită de la Muntele Athos. Și toate icoanele zugrăvite aici ne dau nădejde că, prin rugăciune, împlinirea poruncilor din iubire, credință și fapte bune, vom găsi pace sufletelor noastre. Racla cu Sfintele moaște ale Sfântului Ghelasie de la Râmeți odihnește în dreapta Sfântului Altar, la care ne închinăm cu evlavie. Pășim apoi pe aleile îngrijite pe care se răsfață acum florile toamnei și vedem toată oasteneala celor ce s-au nevoit aici de veacuri până azi: stăreția, cimitirul, muzeul, atelierele de veșminte preoțești și de covoare, biserica veche, ”Izvorul tămăduirii”, pe sub poarta căreia intrăm ca într-un castel medieval, descoperind acolo straturi de icoane, fiecare păstrând în ele rugăciunea de sute și sute de ani; sub altarul ei, este un izvor de apă, care acum este captat la o cișmea, în afară, cu care-și ostoiesc  astăzi setea pelerinii și-și tămăduiesc rănile sufleteșit și trupești prin credință. O imagine a rămas vie în sufletul meu: trupul alb, al bisericii vechi, cu ziduri rotunjite și turnul înalt, pătrat, ca un ostaș bătrân și bătucit în lupte, stă smerit în spatele măreței biserici noi, lăsând-o pe ea acum să poarte greutățile zilelor și să înfrunte stânca dezgolită din fața ei. În jur, pădurile plâng cu lacrimi de frunze, ploaia a încetat și ochiuri albastre de cer privesc roșieticele valuri de pe culmi. Aici, omul e prieten cu veșnicia și Dumnezeu este prieten cu Omul.

Purtând în inimi nestematele de rugăciune de la poale de munte, plecăm pe Mureș spre o altă mănăstire, al cărei prag îl trecem întotdeauna ca și cum ar fi prima dată: Mănăstirea Dumbrava, din comuna Unirea. O zărim din șoseaua principală, în stânga pe deal, ca un sătuc, având ”pe deal” acum două biserici, dăruite de suflete generoase, iubitoare de Dumnezeu și de frumos. La marginea ”satului”, locuiesc prin purtarea de grijă a părintelui Vasile copii de toate vârstele care și-au găsit aici o familie, îngrijiți de mâni delicate de măicuțe și personal cu inimi calde; apoi, beneficiază de aceeași îngrijire bătrâni care-și alină aici singurătatea și suferințele trupului. După grădina cu animăluțe pe care le au în grijă copiii și, mai nou, moara de apă de la care, un pârâu alimentează cu apă un lac pe care plutesc două lebede mari, elegante, mai sus, se află mănăstirea. Când pășim pe sub bolta de flori puse în ghivecele de la intrare, se deschid porțile unui mic rai pământesc; toamna întârzie să coboare aici, mușcatele și alte flori ale verii, încă își mai etalează culorile  și rivalizează cu cele ale frunzelor din copaci; trecem prin fața bisericii vechi și suntem îndrumați spre cea nouă: catedrală în adevăratul sens al cuvântului: este ora Vecerniei, bate toaca și toate dealurile trimit mai departe chemarea la rugăciune: pe sub pridvorul cu acoperișul boltit, sub turla ascuțită, pășim în sfântul locaș unde Maica Domnului de pe albastrul bolții Sfântului Altar, cu mâinile înalțate spre cer, ne cheamă la rugăciune și la smerenie.

A fost o zi binecuvântată. Ploaia ne-a așezat pe umeri stropi de cer, sfintele locașuri ne-au adus liniște în suflete, privirile au fost mângâiate de pastelurile delicate ale toamnei, iar pașii noștri au învățat că drumurile pelerinului încep pe pământ și ajung Sus, la Cer.

Material scris de Marilena Asănică