Pelerinaj la mănăstiri năsăudene şi maramureşene

de | aug. 7, 2017 | Activități parohiale

Un grup de credincioși de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, a pornit la drum la mănăstirile din Țările Năsăudului, Maramureșului și Lăpușului. „Anul Omagial al icoanei și al pictorilor iconari”, în contextul căruia se înscrie și acest pelerinaj, oferă prilejul de a descoperi veșmintele alese care îmbracă sfintele locașuri, prin purtarea de grijă a mânuitorilor culorilor, pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu dar și cu har, informează Ziarul Lumina.

Pelerinii, însoțiți de părintele Ciprian Taloș, pornesc la drum conduși de apele Someșului Mic, printre Dealurile Clujului și ale Sălajului, pentru a urca apoi spre colțul de poveste al Țării Năsăudului. În căușul acesta, uneori nu prea prietenos, clădit din râuri, munți, văi și coline, oameni harnici, hotărâți și răbdurii și-au clădit de veacuri un rost în vremuri de răstiște și pace, numele satelor, spun că din perioada daco-romană. „Țara Năsăudului” este apărată ca o cetate, în sud de apele Someșului Mare și ale afluenților săi laterali, de Dealurile Suplaiului și Năsăudului, iar la nord, are străjeri neclintiți, culmile înalte ale Rodnei, Tibleșului, Suhardului, continuând cu cele mai potolite, ale Bârgăului; nimic nu scapă privirii lor de vultur, căci prin veacuri, au văzut multe lacrimi, lipsuri, pribegii și nevoi care, deseori, au înmuiat inimile lor de piatră, dar oamenii s-au întors mereu la rosturile lor pentru că iubirea lor se împletea frumos, cu iubirea lui Dumnezeu pentru aceste binecuvântate plaiuri.

Prima oprire este la părintele Stănișor, în Beclean, care ne primește cu aceeași ospitalitate ca întotdeauna, așteptându-ne cu drag cu o mică gustare de dimineață; totul din jur, de la iarba înrourată, la regina nopții înaltă, buimăcită de noaptea nedormită și mica fermă din spatele casei, respirau același aer de bunătate, bucurie, ca și gazdele noastre.

Mănăstirea Nușeni

Ne îndreptăm spre Mănăstirea Nușeni. Încă mai miroase a reavăn. Buldozerul care a mușcat verdele ierbii și a așezat acolo temelie de mănăstire e și acum la lucru. Din drumeag, ne trezim în fața unei porți mari de lemn, fără gard, cu acoperiș de șindrilă și pășim parcă în cer pentru că acolo par a se termina coamele colinelor. Din voia lui Dumnezeu și prin jertfa cre­dincioșilor, Sfântul Ilie și-a găsit aici, la umbra codrului și aproape de cer loc ales pe care-l ocrotește și a dat putere oamenilor prin rugăciunile sale către Cel Preaînalt să-I ridice o frumoasă biserică, în stil moldovenesc, cu acoperișul lat, căzut voinicește peste zidurile albe. Totul este nou, curat și îngrijit, casa monahală cu bucătărie, sala de mese, corpul de chilii, paraclisul, altarul de vară din lemn, noul locaș fiind înființat în anul 1991 la inițiativa parohului Marius Avram, pe o proprietate a Mitropoliei, cumpărată pe vremea ierarhului Nicoale Ivan.

Pictura bisericii a fost realizată de soții Moldoveanu (Ioan și Daniela) și ucenicii săi. Ne închinăm cu evlavie la icoanele cu chipuri subțiratice, ascetice,  transfigurate de râvna pentru cele sfinte. Maica Domnului, de pe bolta Sfântului Altar, șade pe tron și ne binecuvintează, iar culorile roșietice ale tronului și din jur ne fac să vedem rugul de foc în care i s-a aratat Dumnezeu lui Moise, prefigurare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe iconostasul de culoare închisă, aproape negru, strălucesc aurite icoane ce-i oferă sobrietate și totodată eleganță,  îmbiind  la rugăciune și la slăvirea lui Dumnezeu.

Mănăstirea Salva

Pornim mai departe și urcăm printre dealuri, trecând prin sate de oameni gospodari, îngrijite, unde oamenii credincioși au casele ocrotite de câte o cruce cu Răstignirea, spre Mănăstirea Salva care stă de veghe pe Dealul Migii, pe locul cunoscut ca Fântâna Marcului. Întotdeauna simțim o bucurie mare când urcăm dealul spre mănăstire. Poate pentru că totul aici, începând din 1989, când la inițiativa parohului Dumitru Morar și a sătenilor, au început demersurile pentru construirea mănăstirii, s-a făcut cu jertfă, din prea multă iubire. Râvna e evidentă prin timpul scurt al ridicării bisericuței din lemn, sfințită în 1994, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu, care în 1996 pune piatra de temelie a bisericii de zid, așezată sub ocrotirea Maicii Domnului. Mulți au căutat și caută aici izvorul tămăduirii sufletelor. Mai apoi, a primit și cel de-al doilea hram, al Sfinților năsăudeni, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, martirizați în 1763, în apropierea acestui loc. Pictura în tehnica frescă este realizată de pictorii bucureșteni Magda și Robert Buzuloi Cârciumaru, iar biserica a fost târnosită în luna mai  2013 de Înltpreasfințitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. Din vârful dealului, am aruncat o privire spre Valea Sălăuței, unde încercau să se ascundă, la umbra verde a pomilor, case cu acoperișuri roșii. Fru­musețea locurilor este sporită de eleganța și strălucirea acestui locaș ce se revarsă din plin încă dinainte de intrarea pe sub clopotnița cu cele cinci clopote, comandate la Innsbruck – Austria, ce se continuă simetric cu corpuri de chilii etajate.

Pășind pe sub portic, căsuța simplă, albastră, cu dinții acoperișului șubrezi, din stânga, a donatoarei unei părți din terenul mănăstirii – Varvara Cotuțiu, nu micșorează măreția ansamblului monahal. E ca o aten­ționare că Dumnezeu răsare soarele peste toate și face ca, din cele mici și neînsemnate ale lumii, să apară minuni ca aceasta de la Salva.
Pe aleea mărginită de trandafiri, mergem spre biserica mare care respiră adânc prin ușile larg deschise, adevărate bijuterii, cu decorațiuni aurii care înnobilează maroniul fondului. Înăuntru, ne primește și aici Maica Domnului, Împărăteasă miloasă, binecuvântându-ne de pe bolta Sfântului Altar.

Biserica este construită în stil brâncovenesc, având ca model pe cea de la Sihăstria. Totul este plin de eleganță și delicatețe: chipurile sfinților, coloanele de susținere, armonia culorilor, a liniilor, a îmbinării registrelor de icoane, catapeteasma din lemn de tei și poleită cu aur, cu icoane pictate de Alexandra Mărincuș.

La lumina caldă a candelabrului, îi mulțumim Maicii Sfinte pentru toate printr-o cântare și ne adunăm în jurul unei măicuțe primitoare, cu chip senin, care deapănă cu privirea în jos, cu sfială și cu bucurie mare în glas, istoria locașului, împletită peste veacuri cu istoria acestor locuri, izvorâtă din sângele martirilor năsăudeni, din iubirea lor pentru credință și neam. Cu căldură ne așază în suflete o scânteie din marea ei iubire de Dumenzeu și de semeni, pentru că ne îndeamnă să ne cunoaștem credința, s-o putem apăra, pentru că aceasta, ne spune ea, nu este un obiect într-un muzeu, ci trebuie cunoscută și trăită, mărturisită prin fapte și viața noastră.

Ne închinăm și la Icoana Maicii Domnului cu trei mâini, a cărei istorie ne-o spune pe scurt maica. Învățăm aici că iubirea de oameni izvorăște din iubirea de Dumnezeu, că a primi pelerinii este o binecuvântare pentru sfintele locașuri de rugăciune și, pentru osteneală, maicile ne-au pregătit cu multă dragoste o mică gustare.

Mănăstirea Moisei

Pornim în sus, pe Valea Sălăuței, urcând printre Munții Tibleșului și maiestoșii munți ai Rodnei, prin Pasul Șetref spre Țara Maramureșului, un alt leagăn vechi de locuire pentru poporul nostru. Numit și „Mara­mureșul voivodal” sau „de dincolo de deal”, acesta are aspectul unei cetăți naturale, încadrată pe trei părți de cununa maiestoasă a  Munților Gutâi, Tibleșul Rodnei și Maramureșului, în partea nordică având ca reazem Tisa. Acest loc are un farmec aparte, care izvorăște din caracterul dârz, energic și religios al oamenilor, ce au împrumutat de la cer seninătatea și curăția gândurilor ce străpung înaltul ca turlele ascuțite ale bisericilor de lemn pe care le întâlnești la tot pasul; de la crestele unduite în valuri de păduri verzi nesfârșite în zare, sau de la fânețe pe care odihnesc clăi conice ca niște ciobani de strajă în bote de lemn, ei au învățat că doar cu credință, nădejde și dragoste poți să stă­pânești tot ceea ce a creat Dumnezeu și să reverși spre El, însutit, darurile primite. Despre toate acestea vorbesc bisericuțele de lemn cu turnuri înalte și zvelte „asemenea unor săgeți călare” pe pronaos cu acoperișuri în patru ape, etajat, acoperit cu șindrilă.

Primul loc în care ne oprim este Mănăstirea Moisei care înmiresma cu rugăciunea poalele Pietrosului Rodnei. Drumul urcă din nou și având vecini cerul și culmile dimprejur, presărate cu păduri, fânețe și cu case izolate, intrăm pe sub clopotnița masivă, descoperind în stînga, dincolo de rondoul cu trandafiri, tuia și crucile de lemn care  însoțesc aleea, biserica mare de zid, construită în 1910-1911.

Este albă, sprijinită pe patru coloane subțiratice care susțin frontonul cu icoana hramului, „Adormirea Maicii Domnului”, cu turla dreptunghiulară, așe­zată deasupra naosului, cu acoperișul arămit de soare către care trimite ca sol un turnuleț ce sprijină de cer crucea aurită. Lângă ea, un altar de vară din lemn, își ridică semeț turnul ascuțit, frate cu secole mai tânăr cu cel al bisericuței vechi de bârne de molid care stă ascunsă sub acoperișul lat de șindrilă.

Smerită, purtând în lemnul vechi tămâia rugăciunii și semnele veșniciei, mica bijuterie din lemn își deschide ușa joasă, simplă pentru a-i trece pragul ca odinioară Sfinții Ierarhi Iosif Mărturisitorul din Maramureș și Sava Brancovici, iar de atunci până azi, călugări, preoți, cre­dincioși nenumărați.

Sub bolta de lemn a bise­ricuței, în fața iconostasului care mai păstrează pictura veche, ascultând istoria mănăstirii, înțelegem de ce totul de aici are o încărcătură aparte: ctitorie a familiei Coman, biserica a fost ridicată în 1599 (pe locul uneia mai vechi) în memoria fiului Grigorie, trimis în Bucovina să se însoare. Timp de 30 de ani, l-au crezut mort, iar sfântul locaș de lemn a fost ridicat pe locul unde tatăl său, Moise, aflat la lucru, trei zile a auzit clopote care au bătut din pământ la rădăcina unui molid unde a găsit o icoană. Icoana, dusă la biserica din sat, se întoarcea sub acest copac. Și minunile au continuat: Grigorie, între timp, devenit călugăr la Putna, cu numele de Mihaiu, trimis de acolo cu treburi în sat, recunoscut de mama sa, ajunge stareț al acestei mănăstiri. Molidul amintit mai sus a fost tăiat, devenind piciorul Sfintei Mese care se păstrează și azi în altar, din restul construindu-se bisericuța. Mergem apoi în biserica mare; cuvintele așezate deasupra ușii de la intrare, în pronaos, ne îndeamnă ca „Toată griija cea lumească de la noi să o lepădăm!”, și nu poți să faci altfel: praporii cusuți cu migală pe pânză albă, ștergarele înflorate de la icoane, amintesc de casele bunicilor noastre evlavioase și dau căldură și multă pace sfântului locaș.

Pictura, pe un fond albastru deschis, unde coboară cerul ma­ramureșan, a fost realizată în tehnica frescă între anii 1984-1985 de pictorul Pantelimon Fleșaru din Câmpulung Muscel. Culorile fine, armonios îmbinate, chipurile delicate dau frumusețe acestui locaș. Sfinții ne privesc cu ochi mari, parcă un pic încruntați sau îngândurați sau adânciți în rugăciune pentru liniștirea sufletelor noastre. Și pe iconostasul din lemn de stejar, ca și la Nicula, deasupra ușilor împărătești, strălucește ca o regină, înveșmântată în argintiu, icoana făcătoare de minuni a Măicuței Sfinte, aceasta pictată la Sfântul Munte.

Maica Domnului, Stăpâna acestui loc de la poale de munte, adună ca și la bisericuța de lemn dintre dealurile transilvane, de Sfânta-i Adormire, oameni rugători care se nevoiesc fiecare, după putință pentru a aduce slavă Lui Dumenzeu pentru toate. Plecăm de aici cu sufletele liniștite.

Mănăstirea Bârsana

Urmăm  cursul potolit al Izei, care ne descoperă  neasemuitele porți maramureșene cu motivele sculptate specifice (funia răsucită – infinitul, soarele – viața, arborele vieții – viața veșnică, coaroana – pace, florile – talisman, roata – curgerea timpului), satele cu chipuri frumoase, cu săbiile de lemn, ascuțite ale turlelor care străpung cerul, dar și pâlcurile de pădure care coboară de pe culmi și se adună până lângă drum, făcând deseori loc ierburilor verii, unele răsfățându-se verzi în arșița verii, altele așezate de mâini grijulii în clăi conice sau întinse pe bârne de lemn orizontale ca rufele la uscat.

Poposim la Mănăstirea Bârsana, cu emoție pentru că, întotdeauna, urcând scara răsucită de lemn, respirația ne este tăiată de minunăția acestui ansamblu monahal, elaborat de arhitectul Dorel Cordoș. Ca punte între trecut și viitor, a fost construit între anii 1993-1995, pe o veche vatră monahală, existentă aici încă din secolul al XIV-lea până în 1791 când, în vremurile tulburi ale istoriei, a fost desființat. Într-o armonie perfectă cu natura înconjurătoare, întreg edificiul este realizat într-o unitate desă­vârșită și simț artistic excep­țional, toate clădirile fiind executate din lemn de stejar și pietre de râu, de către meșterii din localitate.

Din parcarea largă, urcând pe spirala scării de lemn, în capul căreia devenim cu privirea stăpânii Văii Izei, ajungem la turnul-clopotniță alb, care ne invită prin cuvintele scrise pe frontispiciu să pășim pe „Poarta Cerului”. Dacă nu ar avea deasupra pălaria uriașă cu cele două boruri cenușii, ascuțită și semeață, ai crede că este o simplă casă țărănească. Dar este doar un preambul, a ceea ce va să fie, pentru că se pare că, în cea mai desăvârșită simplitate, Dumnezeu așază bogat harul Lui și în fața ochilor, ni se descoperă măreția lucrării omului care, cu îndemânare, jertfă și iubire, dă strălucire și frumusețe celor mai umile daruri, lemnul și piatra.

În dreapta, este biserica din lemn cu hramul „Soborul celor 12 Apostoli” ce străpunge cerul cu turnul ascuțit, înalt de 57 de metri, cu două nivele. Urcăm scara și pășind pe ușă, simțim cum o lumină caldă izvorăște din fondul alburiu al pereților, al iconostasului și de pe chipurile sfinților, pictate în linii simple, de mare finețe, asemenea icoanelor pe sticlă, încadrate în chenare florale în culori pastelate; registrele picturale sunt des­părțite prin rame mari de lemn sculptate, care susțin edificiul. Acestea au fost realizate de pictorul și restauratorul Octavian Ciocșan din Craiova, pictură pe pânză ce imită pictura bisericească veche a anilor 1700-1740. Demisolul adăpostește paraclisul mănăstirii, sprijinit pe patru stâlpi groși de beton cu o pictură în tehnica frescă, realizată de pictorul Ioan Botiș. Este un loc micuț, puțin înalt, ca o catacombă care îndeamnă la evlavie și pace, ce izvorăsc din tonalitățile blânde de bleu și verde, din lipsa bolților, care aduc icoanele foarte aproape de noi, dar și din căldura și liniștea lemnului catapetesmei din lemn dantelat cu motive maramureșene.

Mergem apoi pe aleile pavate din beton cu lespezi de piatră, străjuite de florile frumoase ale verii în dreapta spre Casa Artistului; în stânga, central aproape, se află, înconjurat de iarbă, altarul de vară, o bijuterie din lemn de la care pleacă precum razele soarelui în spirală, poteci spre Biserică, Clopotniță, spre Stă­reție, Aghiazmatar, Casa Maicilor, Casa duhovnicului, Muzeu, Casa Voievodală, Arhondaric, Prăznicarul cu trapeză. Oriunde ne uităm, nu putem decât să vedem Poarta Cerului deschisă și pe ea coborând îngerii să slujească împreună cu oamenii Liturghia Cerească, dând slavă lui Dumnezeu.

Mănăstirea Săpânța Peri

Cu sufletul încărcat de pace pornim la drum pe valea de basm a Izei care ne conduce mai departe, până la Sighetul ­Mar­mației, mândrindu-se cu porțile de lemn, care mai de care mai maiestuoase, în spatele cărora râd în soare case de oameni harnici, dar și cu frumoasele plaiuri pe care le scaldă în drumul ei spre vărsare. De aici ne despărțim, purtând cu noi amintiri de neuitat și ne lăsăm în voia râului Tisa, care undeva, în dreapta drumului, stă de pază Țării Maramureșului, curgând liniștit printre sălcii și arini.
La capătul unei poteci asfaltate, peste care dau buzna crengile arborilor, într-o dumbravă minunată, între păduri, în Parcul dendrologic „Livada”, ni se deschide privirii o priveliște emo­ționantă: o biserică cu temelie solidă de piatră, statornică, înghesuită parcă sub turla cu două rânduri de streșini, ascuțită; de o înălțime uluitoare, 78 de metri, stă de veghe nu doar acestei poieni, ci, pusă la hotarul de nord, întregii Românii.

Mănăstirea a fost înființată în 1997-2003, în hotarul satului Săpânța, reînnodând tradiția istorică a vechii Mănăstiri „Sfântul Arhanghel Mihail”, din Peri, Maramureș, astăzi pe teritoriul Ucrainei care datează din 1391, din vremea voievozilor Dră­goșești. Este ctitorie a parohului Grigore Luțai, după planurile arhitectului Dorel Cordoș. Coborâm la demisol, unde totul este de o mare simplitate, ca în biserica primară: sub ovalul bolții cu jocuri de cărămidă roșie și tencuială albă, ne binecuvintează Mântuitorul înconjurat de cei patru evangheliști. Liniștea ce pătrunde dinafară este sporită de lavițele de lemn, acoperite cu cergi îndungate, de strănile frumos sculpate, de iconostasul zidit, împodobit doar de icoanele de lângă ușile împărătești.

Lângă mica bijuterie de piatră, cărămidă și lemn care așază pe cer săgeata turlei ascuțite odihnește, cu rotunjimi sculpate în lemn, altarul de vară; în stânga lui, este clădirea care adăpostește stăreția și chiliile, cu ziduri albe, cu ochiuri pătrate de ferestre deasupra cărora, suspendate, pe balconul lung ce urmărește întreaga fațadă, mușcate roșii se răsfață sub acoperișul în terase de șindrilă cenușie, cu turnuri și deschideri mici ca niște sprâncene arcuite. În liniștea acestei poieni, luăm masa de prânz, așezând fiecare cele aduse de acasă, ca o familie mare care se bucură să fie împreună la acest ceas de tihnă și bună voie.

Părăsim acest loc în care dangătele clopotelor de dincolo de Tisa se unesc cu cele din această poiană și fac un arc înalt peste timp, sub cupola căruia a dăinuit acest popor, purtând în suflete iubirea și pacea lui Hristos.

Mănăstirea „Sfânta Ana” – Rohia

Pe șoseaua șerpuind pe curbele de nivel ale Gutinului, la umbra răcoroasă a brazilor și a foioaselor care alternează deseori cu deschideri spre culmi amețitoare, ne îndreptăm spre Țara Lăpușului, țara dacilor liberi, a lemnului, a lutului și a cântului doinit din fluier și frunză.

Așezată într-o arie depresionară submontană, sprijinindu-se cu spatele de munte, apare și ea ca o cetate naturală, mărginită circular de înălțimi, la sud de Culmea Breaza, la vest de Masivul Preluca și Dealul Pietriș, la Est de Dealurile Suplaiului, iar la nord și nord-est de Munții Țibleșului și ai Lăpușului. O străbatem și ajungem în inima sa, orașul Târgu Lăpuș, loc de întâlnire a căilor de comunicare zonale, unde ne oprim pentru scurtă vreme la prieteni vechi și dragi, pentru o plăcintă tra­dițională cu brânză usturoaie din bărbânță și alte bunătăți specifice acestor locuri. La răcoarea umbrarului, feriți de arșița soarelui care încă își face prea bine treaba, ne bucurăm de ospitalitatea gazdelor noastre și de frumusețea locului.

Drumul ne așteaptă și ne conduce la Mănăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia, printre culmi domoale și înverzite, printre fânețe tunse scurt, care și-au lăsat cu încredere ierburile parfumate în mâna proprietarilor lor, așezate în clăi, ce se usucă frumos sub soare.

Urcăm pe șoseaua ce taie pădurea de fagi și de stejari ce coboară abrupt în vale, pe coama Dealului Viei. Întotdeauna ne minunăm câtă îndrăzneală și iubire de Dumnezeu a avut omul, încât I-a făurit sălaș pe acest pământ frământat, Celui Preaînalt, așa cum Și-a dorit, după cum aflăm. Intrăm pe poarta maramureșană, sculptată cu motive florale și frânghii în acest loc binecuvîntat, unde toate par a sta pe buza unei prăpastii, într-un echilibru dumnezeiesc.

Biserica mare se îmbracă în haina picturii, la care lucrează pictorul Moldoveanu cu ucenicii săi, aflați acum cu schelele deasupra ușii de la intrare. Noi coborâm în paraclisul „Sfântul Nicolae” de la demisol, catacombă boltită în cărămidă și mortar alb, cu icoane așezate pe pereți; în stînga ne întâmpină ca întotdeauna Icoana făcătoare de minuni de la Rohia „Maica Domnului Îndurerată”, pictată pe lemn de chiparos de către călugărul Nicanor de la Athos, la cererea preotului ctitor Nicolae Gherman.

După ce ne închinăm cu evlavie, părintele stareț Macarie Motogna ne spune pe scurt istoria mănăstiri, începută în anul 1922 prin visul părintelui ctitor căruia i se arăta copila trecută la Domnul la vârsta de 10 ani, rugându-l să construiască „o casă Maicii Domnului”  în Dealul Viei, din hotarul Rohiei, arătându-i și locul acesta de pe pintenul stâncii unde este azi biserica. Începând din anul 1923-1926, cu multă trudă s-a construit biserica veche pentru ca în 1996, ea să fie desfăcută și să înceapă construirea bisericii noi; așa cum ne spune părintele, biserica aceasta nu va fi pictată, are icoanele și iconostasul din cea veche, iar noul lăcaș poartă încărcătura celor 70 de ani de rugăciune, pentru că acolo s-a pus cărămida ce a fost în zidul vechi, pentru a porni la drum cu zestrea spirituală adunată în cele șapte decenii de viețuire călugărească.

Ansamblul monahal cuprinde: „Casa de Stejar”, „Casa Stareţiei”, „Casa cu Paraclis”, „Casa Poetului”, „Altarul de vara”, „Poarta maramureşană” de la intrare în incintă mănăstirii, „Casa Alba”, „Poarta din sat”, „Colţul maramureşan” compus dintr-o casă şi o biserică de lemn, Centrul cultural Monahal „Nicolae Steinhardt”, în construcție, în memoria monahului de la Rohia, care și-a găsit pacea în acest cuib de vulturi.

Aici odihnesc în liniștea frunzelor din codru și tămâiați mereu cu rugăciunea slujbelor, starețul Serafim Man și monahul Nicolae, iar nu de mult IPS Justinian Chira, suflet ales, în care iubirea și mila lui Hristos își aveau leagăn bun, așa cum a mărturisit prin viață, dar și prin cuvintele sale: „Eu, părinte, sunt rănit profund de milă…! Înțelegi?!… Mi-e foarte milă de toată lumea. Sunt niște martiri toți oamenii din mileniul III. Toți cei care au intrat în mileniul III, toți oamenii, de la pruncul cel mic până la moșneag, sunt niște chinuiți și niște martiri. Dar, în măsura în care vor rezista în acest mileniu străin de Dumnezeu, vor fi încununați ca toți sfinții, dacă își vor duce cu răbdare crucea vieții”.
Ne pregătim să mergem spre casă. Drumul a fost lung, dar nu am simțit nici oboseala, nici arșița zilei; noi am încercat să facem, cu evlavie, câțiva pași spre locașurile sfinte pentru a ne închina și a mulțumi pentru toate, iar Hristos, prezent în mijlocul celor adunați în numele Lui, ne-a risipit osteneala și ne-a înmulțit bucuria sufletească de a ne lepăda de toate ale lumii, măcar pentru o zi și să-I urmăm Lui.

Ultimele articole

Ziua mamei, în Parohia Hășdate

Ziua mamei, în Parohia Hășdate

Duminică, 8 martie 2020, în Duminica Ortodoxiei copiii din Parohia Ortodoxă Hășdate din Protopopiatul Gherla și-au îndreptat gândurile spre mamele și bunicile lor. Astfel, plini de emoție ei au cântat și au recitat versuri dedicate mamei, iar în final au transmis...