Născut la Cluj, actorul Florin Piersic este un om sensibil, care păstreză mereu vii în sufletul și în mintea sa amintirile locurilor natale. În Anul Centenarului Marii Uniri, vorbește cu dragoste și respect despre România, români și despre tot ce înseamnă frumos și bine.

Domnule Florin Piersic, dumneavoastră ați cunoscut Basarabia și Bucovina. De asemenea, ați ajuns în capitala României, mai întâi ca student, apoi ca artist. Cum este România din inima dumneavoastră?

Romania este harta sufletului meu în care se află oameni dragi mie, prieteni, colegi, câteva rude, puține la numar, pe care încă le mai am în Bucovina copilariei mele și leagănul vieții părinților mei sfinți și, bineînteles, nu în ultimul rând, toți cei care sunt publicul meu, prezent și astăzi în sălile de spectacol pline până la refuz. Totodată, România este harta amintirilor mele dintr-o viață atât de plină de bucurii și satisfacții. Mi s-a propus, nu de puține ori, să trăiesc în altă parte și poate aș fi avut șansa, chiar în profesia de actor, să am o deschidere mai mare. Cred însă că iubirea, da, îndrăznesc să spun „iubirea”- pentru că eu asta am simțit că m-a înconjurat întotdeauna din partea spectatorilor, nu ar fi fost nicaieri în altă parte atât de intensă, de palpabilă. Sunt convins că pentru mine acesta a fost „elixirul tinereții veșnice”.

Aveți o doină sau un cântec din folclorul românesc, ce vă este mereu în suflet?

Sigur. Nu m-am despărțit niciodată în viață de imaginea duminicilor în straie de sărbătoare, când, în Corlata cea bucovineană, drăcoșii locali își rupeau sufletul în arcuș, cântând de jele sau „Rusasca” și băteau podelele cu chicioarele, de se cutremurau stâlpii de la grajdul cu necuvântătoare. De acolo am dus mai departe  pe platoul de filmare strigătura haiducului Anghel Șaptecai, „Hei, cuțit, cuțit, cuțit, de trei ori te-am ascușit”… și mai departe stiți voi, cei care citiți aceste rânduri…

Ați jucat în foarte multe filme istorice, producții de mare succes. Cum au marcat aceste filme parcursul vieții dumneavoastră? Odată ieșit din rol, ați mai simțit multă vreme amprenta eroilor interpretați? Vă mai gândiți astăzi la aceste personaje?

Dacă îmi aduc bine aminte, primul film istoric în care am apărut a fost „Neamul Șoimăreștilor”, în 1965. Mai apoi, în anul 1968, deci cu cincizeci de ani în urmă,  apărea primul serial de televiziune, „Cosmin, fiul zimbrului”. Mă uit și astăzi cu o plăcere extraordinară la acest personaj atât de minunat, de pur. Au urmat „Haiducul Anghel Șaptecai”, „Pintea”, „Tudor Vladimirescu”, „Alexandru Ioan Cuza”, figuri marcante ale istoriei românilor. Sigur că toate personajele interpretate, într-o măsură mai mare sau mai mică, m-au marcat, fiind fiecare în parte personalități puternice, pe care a trebuit să le descopăr, să le înțeleg profund,  să mi le însușesc, pentru a le putea interpreta într-un mod cât mai autentic și a le putea aduce în prezentul spectatorilor din sala de cinema.

Care este figura istorică ce vă inspiră și pe care o aveți mereu ca reper?

Cred că Ștefan cel Mare. O să mă întrebați, probabil, de ce? Poate pentru că eu am fost Cosmin, fiul Zimbrului din ținutul Moldovei lui Ștefan, sau Rareș, fiul Marelui Domnitor din „Apus de Soare” al lui Delavrancea, alături de cel mai adevărat Ștefan cel Mare, marele George Calboreanu. Poemul lui Dominic Stanca, „Pomenire ție, Ștefan cel Mare”, este parte din  recitalul meu „Florin Piersic… Pur și simplu!”

Ce-i lipsește României de astăzi?

României de astăzi cred că îi lipsește… timpul! Oamenii, parcă, au devenit prea grăbiți, nu mai știu să se bucure ca altădată de lucrurile mărunte ale vieții. Au prea multe planuri, gonesc mereu spre, Dumnezeu știe unde, și viața trece. Trece îngrozitor de repede…

Ați avut numeroase spectacole în comunitățile de români din străinatate, ați stat de vorbă cu mulți dintre ei. Cum îi simțiți pe românii din Diaspora?

Așa este, cu mulți dintre ei m-am întâlnit, în multe țări și săli de spectacole. Emoția pe care o simt ca pe un val ce se revarsă dinspre ei, este chiar mai mare decât a spectatorilor din țară. Adevărul e că le e dor. Le e dor să audă vorbindu-se românește. Le simt dorul de țară. Oricât de bine ar duce-o, rămân niște străini într-o altă țară. Orice ar face, rădăcinile le sunt totusi aici și asta nu cred că se poate distruge vreodată…

  În încheiere, cine este românul în lume și în istorie? Cum ar putea fi definit el?

Dragii mei, sunt de părere că romanul e figură mare. Gândiți-vă numai la atâtea nume importante care s-au născut pe pământ românesc și care au avut realizări uimitoare, poate științifice, poate artistice sau sportive, care au schimbat omenirea. Respectându-i și apreciindu-i pe toți aceștia, vă strâng și pe dumneavoastră, cititorii acestor rânduri, la sufletul meu și vă spun doar atât: „fiți buni unii cu alții, fiți blânzi și generoși, că doar nu mosteniți pământul!”