Creștinismul și perspectiva evanghelică valorizează spațiul și timpul, ambele fiind coordonate firești pentru om, dar pe care și Dumnezeu le folosește pentru a se întâlni cu omul. Avem o paradigmă originară, cea a începutului, unde „toate erau bune foarte”, dar avem și o confirmare a acesteia, în zorii noului început, la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, eveniment care a dat sens istoriei, dar și semnificație spațiului. Locul privilegiat este Betleemul, deși un oraș puțin important, dintr-o țară puțin cunoscută, la acea vreme. Timpul apare descris în termenii excelenței drept „plinire a vremii” (Galateni 4,4). Atât locul, cât și timpul devin slujitori ai tainei care se săvârșește la Crăciun – împlinirea năzuințelor și a rugăciunilor generațiilor de dinainte. De acum numele lui Dumnezeu este Emanuel – un Dumnezeu aici cu noi (și spațial), un Dumnezeu acum cu noi (și temporal).

În centrul exprimării liturgice, desemnând acel spațiu privilegiat, stă tabloul peșterii de la marginea orașului. Aici își găsește odihnă „întru ale Sale” (Ioan 1, 11) Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, așezându-se în adâncul pământului, asemenea unei semințe (Luca 8), pentru a germina un pământ nou, o lume și o viață nouă. Peștera este punctul de referință de unde reîncepe totul. Aceasta capătă o valoare simbolică, care se descrie în termeni personali, de vreme ce aduce cu sine posibilitatea de a ne întoarce la paradigma originară, ce stă la baza înnoirii vieții. Întruparea este evenimentul maxim din istorie, însă, deopotrivă, este taina care se întâmplă cu mine, cu noi, „astăzi” și „aici”.

Participarea la taina Crăciunului ne este indicată în limbaj imnografic în chip variat. Însă una dintre căile evidente este experiența rugăciunii, ba chiar cu posibile conotații isihaste. În sensul acesta, primul indiciu evident este ieșirea în afară, a orașului, a viețuirii mundane, a ritmului cotidian obișnuit, unde se desfășoară Taina. Deși este vorba de o mișcare în sens fizic evident, totuși această ieșire presupune, în paralel, o mișcare lăuntrică obligatorie pentru a putea participa la un eveniment de o asemenea amploare, o întâlnire unică, cu valențe definitorii și determinante pentru tot ceea ce urmează. Retragerea este exprimată în cântările sărbătorii sub chipul pustiului, atât de căutat de asceții iubitori de rugăciune, care îi oferă lui Hristos ieslea, dar și prin imaginea peșterii, care este darul pământului pentru Prunc[1]. Pustiul și peștera devin imagini-simbol pentru viața de retragere în care se lucrează liniștirea, isihia, ce însoțește rugăciunea.

Argumentarea acestei lucrări o vom face din două surse – biblice și patristice. Hristos Însuși este Cel care face chemarea înspre retragere înlăuntrul cămării: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Peștera este spațiul ascezei personale, toposul rugăciunii, dar și al întâlnirii cu Cel așteptat, cu Cel dorit. Îl reprezintă atât pe om în lucrarea lui, cât și pe Dumnezeu în întâmpinarea acestuia. Condiția pe care o pune Hristos are, mai întâi, un caracter general, însă i se poate adăuga și unul specific, pentru omul din lume. Pustiul și peștera, în cazul acesta, indică necesitatea de retragere, chiar și spațială, în discreția casei noastre, într-un zonă consacrată celor spirituale, unde să ne exersăm în lucrarea liniștirii și a rugăciunii. Acest pustiu în mijlocul lumii devine un spațiu sacru de retragere sistematică și necesară deopotrivă, pentru întâlnirea tainică cu Domnul în rugăciune.

Cel de-al doilea argument, din literatura patristică, de data aceasta, provine de la Sfântul Isaac Sirul și are o aplicabilitate specifică – peștera este chilia monahului. De altfel în limba siriacă, unul dintre termenii prin care se exprimă locuința călugărului este tocmai cel de grotă sau peșteră (m’rtâ): „Chilia celui singuratic este scobitură/ peșteră a stâncii, unde Dumnezeu a vorbit cu Moise (Ieșire 32, 22), precum zic Părinţii”[2]. Apare aici limpede exprimată exigența retragerii în vederea liniștirii, asociată etapei ascetice, însă și mai evident este accentul pus pe experiența mistică, descrisă în termenii vederii lui Dumnezeu, care este desăvârșirea vieții duhovnicești.

Peștera devine locul descoperirii lui Dumnezeu în lumină – „lumina cunoștinței”[3], un alt concept prezent în slujba de la Crăciun, de altfel specific experienței isihaste. Dar, în același timp, se arată drept camera de nuntă, „taina străină și neobișnuită”[4], la care are acces omul, tocmai prin Întruparea lui Hristos, metaforă comună în Scriptură și la autorii mistici. De fapt, Crăciunul este taina nuntirii Cerului cu pământul: „cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-se Hristos”[5], care își va afla deplinătatea în ospățul veșniciei. Nu întâmplător multe din colindele tradiționale au în centru tocmai imaginea nunții, a ospățului, la care suntem invitați toți, hrănindu-ne euharistic cu Pâinea cea din „Casa pâinii” și cu Vinul bucuriei, dorite cu ardoare de cei dinainte, „într-o desfătare tainică înlăuntrul peșterii” unde „privim cele din rai”[6], toate aceste expresii cu trimitere directă la experiența mistică a întâlnirii cu Domnul în rugăciune. Peștera devine, dintr-o dată și într-un mod surprinzător, cer, iar ieslea sălășluire[7]. În fața tainei, cea mai potrivită atitudine este tăcerea care însoțește uimirea, ca cea mai adecvată formă de cunoaștere. Așa ne îndeamnă și imnograful: „Mai lesne este, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, că este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, că este lucru anevoios. Ci, o, Maică, pe cât binevoiești, dă-ne și nouă această putere”[8]. Din acest text și din multe altele asemănătoare, observăm că Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) ocupă un loc central, nu doar la nașterea lui Hristos, ci și în înțelegerea simbolică pe care ne-o propune sărbătoarea Crăciunului. Ea este imaginea întrupării desăvârșite a rugăciunii, dar este și icoana întrupării desăvârșite a lui Hristos, ca rod al rugăciunii. De aceea, o invocăm pentru a ne învăța să trăim taina, ca una care s-a învrednicit deplin de ea, și să ne dea și „harul nașterii celei de a doua cel de viață făcător”[9].

Crăciunul ne indică, în termenii acelui „astăzi” repetat la nesfârșit, șansa de a participa tainic la nașterea lui Hristos în lume, și deodată, înlăuntrul nostru, în chip real, accesibil și personal. Peștera din Betleem devine punctul de referința, dar și poarta de acces înspre această experiență – prin retragere, liniștire și rugăciune. Împreună și la capătul acestora, tainic, ne așteaptă întâlnirea cu Dumnezeul nostru întrupat, de acum de aproape, izvor al păcii, al luminii, al bucuriei și al dragostei.

Vă dorim sărbători fericite și cu multă tihnă, alături de cei dragi!  

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

[1] Stihiră de la vecernia Nașterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, București, EIBMBOR, 2019, p. 506.

[2] Cuvinte pentru nevoinţă, Alba Iulia, Reîntregirea, 2010, 25, p. 236.

[3] Troparul sărbătorii, Mineiul pe decembrie,p. 526.

[4] Irmosul cântării a noua, Mineiul pe decembrie, p. 524.

[5] Mineiul pe decembrie, p. 513.

[6] Icosul sărbătorii, Mineiul pe decembrie, p. 521.

[7] Irmosul cântării a noua, Mineiul pe decembrie, p. 524.

[8] Un alt irmos al cântării a noua, Mineiul pe decembrie, p. 525.

[9] Troparul sărbătorii, Mineiul pe decembrie,p. 526.