Mântuitorul era în drum spre Ierusalim, cu ocazia Sărbătorii corturilor. Tocmai trecuse Iordanul din Pereea spre Iudeea și Își continua calea prin Ierihon. E întâmpinat de un rabin, care voind să-L încerce, Îi pune întrebarea: „Învăţătorule, ce să fac, să moștenesc viaţa cea de veci?” (Lc. 10, 25). Iisus știe că nu I se cere un sfat din dorinţa sinceră de a fi urmat. Știe că nu impulsul intern după mântuire îi îndreaptă pașii rabinului spre El. Îi răspunde: „Ce este scris în Lege?” (Lc. 10, 26). Rabinul răspunde, recitând cele două mari porunci ale Legii: iubește pe Dumnezeu și iubește pe aproapele. Cunoașterea voinţei divine formulată în aceste două porunci fundamentale face de prisos întrebarea rabinului, însă nu simpla cunoaștere a voinţei divine îndreptăţește pe om înaintea Lui, ci ascultarea și aplicarea ei în viaţă, de aceea Mântuitorul îi dă un singur sfat: „fă aceasta și vei fi viu!” (Lc. 10, 28). Rabinul, deziluzionat că Iisus nu Se abate cu nimic de la Lege, rușinat că i s-a descoperit intenţia, încearcă o justifi care a întrebării, cerând o lămurire asupra noţiunii „aproapele”. Mântuitorul îi răspunde prin pilda samariteanului. Faptul nu înseamnă că S-ar teme de un răspuns direct – și încearcă o ieșire printr-un răspuns greu de înţeles –, ci dimpotrivă, având a lua o atitudine potrivnică concepţiei și practicii contemporane, trebuie să înfăţișeze problema cât mai intuitiv. Pilda are să lămurească pe rabin cum trebuie concepută relaţia cu „aproapele”, cum a conceput-o Însuși autorul poruncii; concomitent să scoată în relief cât este de șubredă lauda iudeilor privitoare la trăirea poruncilor Legii.
Povestirea parabolică ne înfăţișează o întâmplare de toate zilele. Un iudeu, în drumul dintre Ierusalim și Ierihon (drum de aproximativ șase ore) este atacat de tâlhari, despuiat de tot ce are, până și de haine, e bătut până la sânge și părăsit pe jumătate mort. Atacul se produce în miezul zilei. Ţinutul pustiu și sălbatic oferă condiţii prielnice pentru asemenea fapte. Noaptea, de altfel, nu risca nimeni a porni la drum singur prin aceste locuri.
Între timp, pe același drum trec la mici intervale un levit și un preot. Ierusalimul, ca centru al cultului, atrăgea preoţimea și servitorii templului din toate colţurile ţării. La săptămâna de serviciu trebuiau să se prezinte grupuri, grupuri, după cum era fixată ordinea. Evident, văd pe nenorocit și totuși, împotriva așteptării, ei nu se opresc din drum. Ei care predică împlinirea poruncilor divine, ei care au misiunea de a înnobila sufletul omenesc, nu simt nicio milă în faţa nenorocirii, nu înţeleg să dea o pildă nici a ceea ce propovăduiesc. Nepăsători, își văd de drum, împietriţi în faţa vaietelor și rugăminţilor celui ce avea lipsă de o mână de ajutor.
Trece, în fine, și un samaritean. Este probabil un negustor ce vine cu asinul după marfă la Ierusalim.
În faţa nenorocirii se oprește. Sufletul i se umple de tristeţe și suferă alături de necunoscutul care geme în mijlocul drumului. Uită de scopul călătoriei sale, uită de teama că poate fi atacat și el, fără a ţine cont că rănitul este iudeu, un dușman neîmpăcat al neamului său, ci ascultă de o singură poruncă, a conștiinţei lui bune: să-i dea o mână de ajutor. Are cu el untdelemn și vin. Spală rănile sângerânde, le leagă cu bucăţi din cămașa lui, își dezbracă haina, învelește pe rănit, îl urcă pe asin și-și continuă drumul. La prima ospătărie se îngrijește să-i procure un pat cald, o mâncare hrănitoare. Rămâne cu el până a doua zi. Deși puţin întremat, rănitul e incapabil să plece în drumul său, samariteanul plătește fără gândul de remuneraţie întreţinerea și îngrijirea lui încă pentru câteva zile și fără a-l întreba cine este, de unde este; se desparte ducându-se spre ţinta călătoriei sale.
Rabinul înţelege adevărul pildei. La întrebarea lui Iisus: „cine crezi a fi aproapele celui căzut între tâlhari?” – răspunde: „samariteanul” (cf. Lc. 10, 36-37). Trist, se retrage. A voit să încerce pe Învăţătorul lumii, să-L prindă în cuvânt și s-a prins pe sine, pierzând siguranţa vieţii pe temeiul faptelor sale.
Pilda samariteanului pentru noi creștinii este mai mult decât o întâmplătoare lămurire a noţiunii de aproape, este oglinda activităţii pământești a Mântuitorului, este porunca cea mai mare a propriei noastre vieţi.
Hristos este Samariteanul omenirii. Nu întâmplarea L-a adus în mijlocul nostru. Singură iubirea L-a îndemnat să întreprindă această călătorie. El știa unde ne aflăm, în ce stare de plâns ne-a adus păcatul. El știa de ce bunuri am fost despuiaţi, ce răni ne mistuia sufletul. Dacă n-ar fi venit la timpul oportun, am fi căzut cu siguranţă unei morţi eterne, câtă vreme răsplata faptelor noastre ar fi fost iadul. El ne cunoștea de la origine. Știa că ne merităm situaţia. Și totuși n-a venit să ne judece, să ne condamne pe noi cei ce ne-am răzvrătit împotriva Lui, ci să ne împace cu cerul, să ne salveze.
S-a îmbrăcat cu slăbiciunea noastră ca s-o sfinţească. A luat asupră-Și vina noastră ca s-o răscumpere; S-a împovărat cu păcatele noastre pentru a le șterge. Cu atâtea păcate grele ne-am încărcat, atâta mânie ne-am agonisit și iată, acest prieten vine și pune legătura harului pe rănile noastre. Ce negrăită milostivire! Cât de slab apare chipul samariteanului pilduitor faţă de figura uriașă a samariteanului Hristos! Ce n-a făcut El pentru a ne scoate din întunericul morţii la lumina vieţii?
A jertfit divinele Sale bunuri, pentru noi a jertfit totul. Merge atât de departe încât ca o jertfă a iubirii Sale, moare pentru noi. Și chiar murind, nu ne părăsește, ci ne lasă Biserica Sa în care este activă comoara darurilor Sale. A trăit pe pământ cu o intensitate necunoscută adâncului iubirii faţă de oameni. Prin această trăire pilduitoare ne lasă moștenire și nouă o poruncă: să ne iubim unii pe alţii, precum El ne-a iubit pe noi.
Asupra niciunei porunci divine, Iisus nu revine atât de des ca asupra acesteia. O dată ne spune că în aceeași măsură să iubim pe semenii noștri în care și noi așteptăm să fim iubiţi de Dumnezeu, căci în măsura în care vom măsura, ni se va măsura.
Altă dată, ne arată cât de largă trebuie să fie această iubire de oameni. Ea trebuie să cuprindă și pe dușmani. Un exemplu avem în Dumnezeu: „El lasă să răsară soarele Său și peste buni și peste răi” (Mt. 5, 45). Când este întrebat: „care este porunca cea mai mare?”, răspunde: „iubirea lui Dumnezeu”, alături de care pune iubirea aproapelui (cf. Mt. 22, 36-39). În ajunul morţii Sale pe cruce le pune în vedere ucenicilor Săi iubirea cu care i-a iubit și le cere lor să se iubească întrelaolaltă. Aceasta este singura poruncă a cărei împlinire îi stă mai mult la suflet. Iubirea lor reciprocă este semnul după care lumea îi va cunoaște că sunt ucenici ai Lui. Apoi, ridicând ochii spre cer, într-o ultimă rugăciune, cere Tatălui ca ei [ucenicii] să fie una, prin iubirea reciprocă. Această iubire a și fost cheagul primelor comunităţi creștine, cheagul Bisericii tuturor timpurilor. Câtă binefacere n-ar aduce și azi în lume înţelegerea și trăirea creștină a acestei porunci! Câte suferinţe și lacrimi n-ar fi șterse! Ce punte ideală de unire între oameni, familii, grupări politice și naţiuni! Ce obstacol nebiruit în faţa războiului!
Creștine, ascultă pilda samariteanului și o înţelege; privește la Samariteanul Hristos și te însufleţește; porunca Lui urmeaz-o și pacea, buna înţelegere vor alunga fantomele războiului dintre oameni.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Pilda Samariteanului milostiv”, în Renașterea XIV (1936), nr. 43, pp. 2-3.
