În predica Sa de pe munte, Domnul îi fericește pe cei ce plâng, după fericirea celor săraci cu duhul, adică a celor smeriți. Așadar, cel care este cu adevărat smerit, are plânsul neîncetat deoarece își simte ticăloșia întru toate și se roagă cu durere către Cel care poate să îl mântuiască, adică către Dumnezeu. După învățătura Cuviosului Gheron Iosif Vatopedinul, plânsul se naște din simțirea micimii sau a nimicniciei, a ticăloșiei și a neputinței omului.
