Cuvântul „vecernie” vine din slavonescul „vecerŭ”, care înseamnă „seară”, apropiat cu termenul latin „vesper” (de aceea vecerniei i se spunea în vechime şi „vesperină”); originea ei se află în cultul iudaic legat de ritualul aprinderii şi aşezării sfeşnicului cu lumini, care ardea toată noaptea în Cortul Mărturiei (Ieşire 30, 6-8).

În ansamblul ei, vecernia simbolizează istoria sfântă a Vechiului Testament, fiind, astfel, o slujbă pregătitoare pentru lucrarea Mântuitorului în lume, despre care vom vorbi expres în catehezele ce se vor ocupa cu explicarea Sfintei Liturghii.

Momentele principale din slujbă şi simbolismul lor:

– Binecuvântarea (mică) rostită de preot: Binecuvântat este Dumnezeul nostru… (şi nu „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”, ca la Sf. Liturghie), ne arată că la început omenirea nu ştia despre Sfânta Treime, ci doar că există un singur Dumnezeu;

– Psalmul 103, Binecuvântează suflete al meu pe Domnul…, numit în Psaltire „Pentru facerea lumii”, ne grăieşte despre frumuseţea acestei lumi, ca operă a lui Dumnezeu-Ziditorul, dar şi despre purtarea Lui de grijă faţă de ea;

– Ieşirea preotului din Altar în faţa uşilor împărăteşti, unde citeşte în taină rugăciunile luminilor, închipuie alungarea din rai a primilor oameni, iar ectenia („ectenie” înseamnă „cerere”) pe care o va rosti, apoi, preotul, simbolizează rugăciunea lor în faţa porţilor zăvorâte ale cerului;

– Cântarea „Fericit bărbatul…” (din Psalmul 1) înfăţişează câteva din trăsăturile omului virtuos;

– Cântarea „Doamne, strigat-am către Tine…” (un text din Psalmul 140) exprimă starea omului deznădăjduit, care imploră ajutorul lui Dumnezeu, dar şi dorinţa lui de a se pocăi;

– Cădirea (mare), la cuvintele „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta…”, simbolizează jertfele de tămâie pe care le aduceau slujitorii Legii Vechi, seara şi dimineaţa (Ieş 30, 7);

– Cântările de la strană, pe cele 8 glasuri, de mare frumuseţe artistică, au în conţinut învăţături legate de înviere (sâmbăta seara), sau/şi de semnificaţia praznicelor înaintea cărora se săvârşeşte vecernia;

– Deschiderea uşilor împărăteşti înainte de vohod simbolizează redeschiderea raiului prin venirea lui Adam cel Nou (Iisus Hristos); lumina purtată înaintea preotului închipuie lumina adusă de El în lume,după cum Însuşi a mărturisit despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12);

– Vohodul (ieşirea cu cădelniţa) anticipează, încă din Vechiul Testament, venirea şi lucrarea Mântuitorului în lume, răstignirea şi moartea Lui; intrarea preotului în Altar înseamnă înălţarea Domnului, iar tămâierea care se face reprezintă norul în care El S-a înălţat;

– Imnul Lumină lină, unul dintre cele mai frumoase din întreg cultul divin, are atât un caracter hristologic (fiind adresat lui Hristos, lumina cea lină, aducătoare de bucurie), cât şi trinitar (referindu-se la Persoanele Sfintei Treimi: lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu…);

– Rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne…” are în conţinut accente de adâncă smerenie şi este foarte potrivită pentru liniştea sufletească de la sfârşitul zilei. Poate fi citită cu mult folos, astfel, şi acasă, între rugăciunile serii;

–  Cântările Stihoavnei de la strană conţin fragmente din psalmi, dar şi compoziţii imnografice ulterioare, de inspiraţie creştină. Ele exprimă, deodată, dorinţă de pocăinţă şi nădejde în dobândirea mântuirii;

– Acum liberează…, rugăciunea dreptului Simeon, exprimă liniştea şi mângâierea celor din Vechiul Testament, care au avut parte să-L vadă pe Mesia venit în lume. De acum, bătrânul Simeon poate muri în pace. Aflându-ne înaintea somnului nopţii (care închipuie oarecum pe cel al morţii), trebuie şi noi să luăm exemplu de la bătrânul Simeon, atât în vieţuirea dreaptă, cât şi în nădejdea lui în Mesia-Răscumpărătorul;

–  Rugăciunea „Tatăl nostru”, rostită, de obicei, de către toţi creştinii, are darul de a-i uni într-un cuget pe toţi cei prezenţi, recunoscându-se reciproc fraţi între ei şi fii ai Aceluiaşi Părinte;

– Troparele de la sfârşitul slujbei, exprimă concentrat semnificaţia duminicii (ori a praznicului respectiv), dar şi virtuţile prin care s-au remarcat sfinţii zilei;

– Otpustul (încheierea) cuprinde pomenirea numelui Mântuitorului, a Maicii Preacuratei Maicii Sale, a sfinţilor zilei, dar şi a părinţilor Ioachim şi Ana, părinţi care-i reprezintă pe drepţii Vechiului Testament, care L-au aşteptat pe Mesia, fără să fi avut bucuria de a-L vedea… Pomenirea lor aici confirmă, aşadar, simbolismul „cheie” al întregii slujbe: istoria mântuirii din perioada Legii vechi.

Facem şi noi „otpustul” catehezei, iubiţi ascultători, urmând ca data viitoare să vorbim despre semnificaţia momentelor principale din slujba utreniei.