Evanghelia zilei: Mt 13, 44 – 54
Zis-a Domnul pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o şi de bucuria ei s-a dus, a vândut tot ce avea şi a cumpărat ţarina aceea. Iarăşi, asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător, care caută mărgăritare bune şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. Mai este asemenea împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti; iar după ce s-a umplut, l-au tras năvodarii la mal şi, şezând, au ales pe cei buni în vase, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul lumii: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Apoi Iisus i-a întrebat: Aţi înţeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. Iar El le-a zis: De aceea orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om stăpân în casa sa, care scoate din vistieria sa lucruri noi şi lucruri vechi. După ce a sfârşit pildele acestea, Iisus a plecat de acolo şi, venind în Patria Sa, îi învăţa în sinagoga lor.
Poveste cu tâlc
Parabola este o pildă, o istorioară despre întâmplări din viaţa zilnică, întâmplări obişnuite la îndemâna oricui, dar cu înţelesuri ascunse, altfel zis parabola este o poveste cu tâlc.
Aceste parabole le găsim frecvent în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, fiind specifice vorbirii şi gândirii semite. Dar nu numai poporul evreu a folosit acest gen de exprimare; parabole cu tâlc găsim şi în limba română. De pildă domnul Pop Simion a realizat în anul 1972 o astfel de culegere, din care extragem o parabolă numită Cuiele.
Cititorul este prevenit încă de la început că ceea ce urmează nu este o simplă pildă sau poveste cu tâlc, ci mai mult decât atât, e un principiu de viaţă maramureşean:
„Un om avea un fecior, rău cum e fierea. Lenea curgea după el, în timp ce cu uşorul trai era prieten de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era capabil. Tatăl său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu însă câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului, cuiul şi fapta de ocară. Timpul curse, uşa se umplu, deveni zid de cuie, încât n-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie şi-i spuse tatălui său:
– „Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?”
– „Tu le-ai bătut”, zise tatăl.
– „Eu?”.
– „Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?”
– „Făcut”, recunoscu fiul.
– „De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti”, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
– „Nu-i supărare, cuiele se pot scoate, eu voi fi acela”, promise fiul.
– „Poate făcând tot atâtea fapte bune”, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.
Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă, o a două natură; nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui. Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgând să moară. Fiul îi spuse strălucind de bucurie:
– „Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui, le-am scos pe toate!”.
– „Dar găurile?”.[1]
Atât de profundă este această istorisire, încât nu mai are nevoie de explicaţii. Şi totuşi, am spune noi, privind pilda aceasta din punct de vedere teologic, lupta ce se dă în sufletul omului între bine şi rău nu cunoaşte margini, nu cunoaşte sfârşit. De ce? Pentru că nu ne mântuim prin propriile noastre forţe. Mântuirea noastră se face în cooperare, în colaborare. Noi ne pocăim, iar Dumnezeu ne iartă; noi ne întoarcem de la rău şi facem binele, iar Dumnezeu ne ţine în braţe; noi scoatem cuiele din uşă, iar Dumnezeu umple găurile, căci iertarea lui Dumnezeu, atunci când este, este desăvârşită; când Dumnezeu ne spală devenim mai albi decât zăpada.[2]
Întorcându-ne la parabolele cuprinse în textul acestei pericope biblice, spunem că acestea alcătuiesc partea de final a cuvântării Domnului Hristos în parabole, cuvântare cuprinsă în Evanghelia după Matei în capitolul al XIII-lea. Această cuvântare este alcătuită din 7 parabole, din 7 pilde despre Împărăţia cerurilor. Primele două parabole (a semănătorului şi a neghinei semănată în grâu) sunt mai extinse şi sunt explicate de Însuşi Domnul Hristos. Celelalte 5 parabole sunt de mică întindere, dar cu un bogat conţinut teologic.
Vorbind despre cele 3 pilde cu care se încheie cuvântarea în parabole, spunem că Împărăţia cerurilor se aseamănă cu:
1. Comoara ascunsă în ţarină, găsită de un om, care a ascuns-o şi, de bucurie s-a dus, a vândut tot ce avea şi a cumpărat ţarina aceea (Mt 13, 44);
2. Neguţătorul, care caută mărgăritare bune şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, se duce, vinde toate câte are şi-l cumpără (Mt 13, 45 – 46);
3. Năvodul aruncat în mare şi care a adunat tot felul de peşti; iar după ce s-a umplut, l-au tras pescarii la mal şi, şezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt 13, 47 – 50).
Această din urmă pildă anticipează nu numai soarta celor buni în Împărăţia cerurilor, ci şi soarta celor răi.
Spunea Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu:
„Această propoziţie: îngerii vor ieşi şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi este defectuoasă din punct de vedere gramatical, dar corectă teologic. Cei răi vor fi nu numai separaţi de cei buni, ci şi despărţiţi între ei, izolaţi individual; în iad ar putea să existe comunitate, nu însă şi comuniune.”.[3]
[1] Simion Pop, Nord, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, pp. 180 – 183.
[2] Ps 50, 7.
[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 1476.
