Poveste cu tâlc (Vineri, Săptămâna a VI-a după Rusalii)

de | iul. 30, 2021

Evanghelia zilei: Mt 13, 44 – 54

Zis-a Domnul pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu o co­moară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o şi de bu­curia ei s-a dus, a vândut tot ce avea şi a cumpărat ţarina aceea. Iarăşi, ase­menea este împărăţia cerurilor cu un neguţător, care caută mărgărita­re bune şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. Mai este asemenea împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti; iar după ce s-a umplut,    l-au tras năvodarii la mal şi, şezând, au ales pe cei buni în vase, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul lumii: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Apoi Iisus i-a întrebat: Aţi înţeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. Iar El le-a zis: De aceea orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este ase­menea unui om stăpân în casa sa, care scoate din vistieria sa lucruri noi şi lucruri vechi. După ce a sfârşit pildele acestea, Iisus a plecat de acolo şi, venind în Patria Sa, îi învăţa în sinagoga lor.

Poveste cu tâlc

Parabola este o pildă, o istorioară despre întâmplări din viaţa zil­ni­că, întâm­plări obişnuite la îndemâna oricui, dar cu înţelesuri ascunse, altfel zis parabola este o poveste cu tâlc.

Aceste parabole le găsim frecvent în Sfânta Scriptură, atât în Ve­chiul Testa­ment, cât şi în Noul Testament, fiind specifice vorbirii şi gândirii se­mite. Dar nu numai poporul evreu a folosit acest gen de expri­mare; parabole cu tâlc găsim şi în limba română. De pildă domnul Pop Simion a realizat în anul 1972 o astfel de cule­gere, din care extragem o parabolă numită Cuiele.

Cititorul este prevenit încă de la început că ceea ce urmează nu este o simplă pildă sau poveste cu tâlc, ci mai mult decât atât, e un principiu de viaţă maramu­reşean:

„Un om avea un fecior, rău cum e fierea. Lenea curgea după el, în timp ce cu uşorul trai era prieten de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era capabil. Tatăl său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu însă câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului, cuiul şi fapta de ocară. Timpul curse, uşa se umplu, deveni zid de cuie, încât n-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie şi-i spuse tatălui său:

– „Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?”

– „Tu le-ai bătut”, zise tatăl.

– „Eu?”.

– „Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?”

– „Făcut”, recunoscu fiul.

– „De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti”, vorbi tatăl, posomorându-se rău.

– „Nu-i supărare, cuiele se pot scoate, eu voi fi acela”, promise fiul.

– „Poate făcând tot atâtea fapte bune”, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.

Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă, o a două natură; nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui. Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgând să moară. Fiul îi spuse strălucind de bucurie:

– „Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui, le-am scos pe toate!”.

– „Dar găurile?”.[1]

Atât de profundă este această istorisire, încât nu mai are nevoie de explicaţii. Şi totuşi, am spune noi, privind pilda aceasta din punct de vedere teologic, lupta ce se dă în sufletul omului între bine şi rău nu cu­noaş­te margini, nu cunoaşte sfârşit. De ce? Pentru că nu ne mântuim prin propriile noastre forţe. Mântuirea noastră se face în cooperare, în co­la­borare. Noi ne pocăim, iar Dumnezeu ne iartă; noi ne întoarcem de la rău şi facem binele, iar Dumnezeu ne ţine în braţe; noi scoatem cuiele din uşă, iar Dumnezeu umple găurile, căci iertarea lui Dumnezeu, atunci când este, este desăvârşită; când Dumnezeu ne spală devenim mai albi decât zăpada.[2]

Întorcându-ne la parabolele cuprinse în textul acestei pericope bi­bli­ce, spu­nem că acestea alcătuiesc partea de final a cuvântării Domnului Hristos în pa­ra­bole, cuvântare cuprinsă în Evanghelia după Matei în capitolul al XIII-lea. Această cuvântare este alcătuită din 7 parabole, din 7 pilde despre Împărăţia ceru­rilor. Primele două parabole (a semănă­to­ru­lui şi a neghinei semănată în grâu) sunt mai extinse şi sunt explicate de Însuşi Domnul Hristos. Celelalte 5 parabole sunt de mică întindere, dar cu un bogat conţinut teologic.

Vorbind despre cele 3 pilde cu care se încheie cuvântarea în para­bo­le, spu­nem că Împărăţia cerurilor se aseamănă cu:

1. Comoara ascunsă în ţarină, găsită de un om, care a ascuns-o şi, de bu­­­cu­rie s-a dus, a vândut tot ce avea şi a cumpărat ţarina aceea (Mt 13, 44);

2. Neguţătorul, care caută mărgăritare bune şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, ­se duce, vinde toate câte are şi-l cumpără (Mt 13, 45 – 46);

3. Năvodul aruncat în mare şi care a adunat tot felul de peşti; iar după ce s-a um­plut, l-au tras pescarii la mal şi, şezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi în­ge­rii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cup­to­rul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt 13, 47 – 50).

Această din urmă pildă anticipează nu numai soarta celor buni în Îm­părăţia cerurilor, ci şi soarta celor răi.

Spunea Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu:

„Această propoziţie: îngerii vor ieşi şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi este defectuoasă din punct de vedere gramatical, dar corectă teologic. Cei răi vor fi nu numai separaţi de cei buni, ci şi despărţiţi între ei, izolaţi individual; în iad ar putea să existe comunitate, nu însă şi comu­niune.”.[3]


[1] Simion Pop, Nord, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, pp. 180 – 183.

[2] Ps 50, 7.

[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adno­ta­tă de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 1476.

Meditație la Evanghelia zilei
Meditație la Evanghelia zilei
Poveste cu tâlc (Vineri, Săptămâna a VI-a după Rusalii)
Poveste cu tâlc (Vineri, Săptămâna a VI-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin, atât în ceea ce privește cultul divin public, cât și cel particular. Toți creștinii botezați, clerici și mireni, au dreptul și datoria de a se însemna cu semnul Crucii. De asemenea, trebuie menționat și...

Evlavia creștină

Evlavia creștină

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Un om evlavios este un om ce își măsoară faptele, cuvintele și gândurile spre a plăcea lui Dumnezeu întru toate. Omul evlavios este, fără de îndoială, un om religios, un om...