Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014.
Părintele Cătălin Pălimaru e deja un nume cunoscut al peisajului teologic clujean. Activitatea constantă și prodigioasă pe care o desfășoară în redacția unor periodice precum Tabor, sau cea din cadrul Editurii și a Radioului Renașterea, vin să vorbească despre calitatea celor întreprinse de preacucernicia sa. În peisajul publicistic, dânsul s-a remarcat în calitate de autor prin publicarea, în anul 2014, a volumului intitulat: Teologia experienței în corpusul macarian.
Prefațat de către părintele Ioan Ică jr. (p. 5-113), acesta are la bază teza de doctorat a autorului și vine să aducă în atenția publicului cititor un subiect ce nu a fost suficient investigat până la acest moment, în literatura teologică românească. După cum ține să arate în caracterizarea ce precede textul, părintele prefațator:
„Scrisă într-un stil științific agreabl și incitant, trădând o capacitate de analiză a detaliilor, dar și putere de sinteză, pătrundere și maturitate teologică, această lucrare reunește în chip fericit atributele excelenței. Vine totodată să umple un gol de multă vreme resimțit în literatura teologică românească, contribuind astfel în chip binevenit la substanța și calitatea demersurilor acesteia”. (p. 13).
Bazat pe o vastă literatură de specialitate, provenind cu precădere din spațiul străin, demersul părintelui Cătălin Pălimaru este structurat pe douăsprezece capitole mari și precedat de o introducere (p. 15-21), în cadrul căreia vorbește atât despre structura lucrării, cât și despre metodologia folosită, sau actualitatea celor prezentate aici. În plus, autorul are și o abordare ecumenică, vorbind despre traseul textelor investigate în spațiul occidental:
„Corpusul macarian are un traseu spectaculos și în tradiția creștină apuseană, fiind receptat cu succes, pentru nota lui afectivă, în pietismul german, în metodismul englez sau penticostalismul american. Maniera în care ei l-au revendicat denotă totuși o superficială înțelegere a ceea ce a vrut să transmită Macarie. Avem însă în cazul lui o moștenire ecumenică, fapt întâmplat, în general, rar cu alți Părinți ai Bisericii”. (p. 19).
Odată făcute delimitările de rigoare, părintele trece la investigație. Vorbește despre odiseea paternității corpusului macarian (p. 22-35) în paginile primului capitol, tranșând aspectele ce au ținut de apartenența autorială a textelor asupra cărora urmează să se aplece ulterior în cadrul lucrării, despre contextul istoric în care a activat Sfântul Macarie (p. 36-83), aducând în atenție principalele dispute teologice din timpul lui și reliefând modul în care au influențat acestea discursul celui avut în vedere și ideile sale despre modul în care experiența spirituală era percepută în gândirea răsăriteană (p. 84-95). Apoi, analiza este mutată înspre specificul experienței la părintele Macarie (p. 96-110), autorul alegând să se oprească asupra unor termeni fundamenali ai gândirii lui și apoi să îi analizeze prin prisma posibilității experienței, al caracterului progresiv al acesteia și al altor aspecte similare.
Cel de-al cincilea capitol este apoi dedicat „locului” experienței sau al sălășluirii dumnezeiești (p. 111-134). Aici, părintele propune o abordare antropologică, pe care o continuă în cadrul subunității tematice următoare, atunci când vorbește despre spiritualitatea inimii în corpusul macarian (p. 135-154). Ulterior, va analiza aspectele ce țin de realitatea, originea și lucrarea răului (p. 155-169), la autorul avut în vedere, și va vorbi despre modul în care Întruparea Domnului se constituie în temeiul experienței spirituale plenare (p. 170-191).
O abordare interesantă este și cea din capitolul al nouălea, în cadrul căreia, părintele Cătălin Pălimaru vorbește despre dimensiunea eclesială a experienței (p. 192-228). Ulterior, se va focusa pe un aspect fundamental al acesteia, anume ascetica (p. 229-259). Penultimul capitol va fi apoi dedicat misticii macariene (p. 260-279), autorul oprindu-se aici asupra unor aspecte esențiale precum mistica nupțială (p. 266-268) sau experiența luminii (p. 269-273).
La finalul întregii investigații, autorul se oprește, așa cum era de așteptat la influența exercitată de către corpusul macarian asupra spiritualității răsăritene (p. 282-319). Vorbește despre modul în care a fost el receptat în literatura greacă (p. 285-308) și cea siriacă (p. 309-319), oferind o analiză de profunzime a ideilor ce pot fi regăsite în scrierile părinților reprezentativi din acest spațiu și a modului în care au fost ele preluate de către aceștia. Ample și bine documentate sunt și concluziile (p. 320-326), în cadrul cărora, autorul ține să sublinieze faptul că abordarea lui se realizează în cheie ortodoxă (p. 320) și chiar sugerează noi posibilități de explorare a subiectului. Astfel, atunci când vorbește despre moștenirea macariană în Răsăritul creștin, subliniază că:
„Spectaculoasă este moștenirea macariană în Răsăritul creștin. Mai mulți autori de limbă greacă și câțiva de limbă siriacă poartă cât se poate de evident amprenta acestui autor duhovnicesc. Aceasta înseamnă puncte de vedere comune asupra vieții spirituale. Pentru mulți dintre ei, Macarie a trecut drept o autoritate, fiind invocată ca atare. Această influență se poate aprofunda, cu atât mai mult cu cât doar despre relația lui cu Sf. Grigore de Nyssa s-au putut scrie mai multe studii”. (p. 325).
Rod al unui amplu efort de documentare, volumul dedicat de către părintele Cătălin Pălimaru „Teologiei experienței în corpusul macarian” se constituie așadar într-o contribuție valoroasă deopotrivă pentru sfera spiritualității și cea a teologiei în general. Scrisă într-un stil plăcut și oferind o abordare ce îmbie parcă la lectură, lucrarea se cade semnalată și recomandată cu căldură. Le va fi cu certitudine de folos cititorilor nu doar în demersul de a descoperi un autor important al teologiei celui de-al patrulea veac al erei creștine, ci și în vederea înțelegerii actualității gândirii lui și a modului în care s-a răsfrânt ea asupra scrierilor ulterioare.
