Preasfințitul Vasile – un dar al lui Dumnezeu!

de | nov. 17, 2021 | Eseu

Părinte,

Ori de câte ori se întâmpla să ne despărțim temporar, petrecându-ne peste pragul ușii tale, nu plecai din prag până nu dispăream în zare…

Aceasta era una dintre atitudinile Părintelui nostru Vasile. În fapt, el nu se despărțea de nimeni, niciodată, nu vroia să se despartă și nici acum el nu se desparte de noi. Regretul meu și al nostru, al tuturor, este că noi am mai fi avut multe lucruri de împărtășit. Eu i-aș mai fi spus multe… Bineînțeles că i-aș fi spus, precum îi spuneam adesea, că îl iubesc. Dar cine nu l-a iubit pe Preasfințitul Părintele nostru Vasile?! Și cei care nu l-au iubit, dacă există, cred că l-au respectat. Și cei care nu l-au respectat, dacă există, în fața lui, și-au plecat ochii. Fiindcă, ori de câte ori te întâlneai cu el, deveneai un om sincer, foarte sincer, precum era el, deveneai un om deschis, precum el, deveneai un om blând, precum el, din fire, era blând.

Poate că este firesc să ne aducem fiecare aminte de propria noastră experiență în ce-l privește pe Preasfințitul Vasile. Iar un ucenic poate povesti viața dăruită în preajma părintelui său, trăirea în imagini, cuvinte, simțăminte, învățăminte – pilda vie și imediată.

Dor… Într-o clipă de răgaz, o frază surprinsă într-o carte, auzită într-un film: „Imaginează-ți cartea pe care ai vreo s-o citești. Apoi scrie-o!” Am lăcrimat și mi-am zis: Cu Preasfințitul Vasile…! Îmi aduc aminte de vremea pe când eram tânăr seminarist și, idealist, îmi doream o atmosferă desăvârșită, care să mă formeze în duhul autentic al slujirii lui Hristos și a Bisericii, însă repede mi-am dat seama că eram doar într-un parcurs ce însemna o continuă devenire și aveam nevoie să mă sprijin pe modele care să mă clădească temeinic. Modelul… Sunt încredințat că romanul pe care, în stare de veghe, am visat că-l scriu despre mine însumi, l-am citit deja în lumina candelei mele de veghe: Preasfințitul Vasile Someșanul!

Recunoștință… Îi datorez multe, însăși viața mea, uneori pusă la propriu în pericol. Dar, mai mult decât atât, îi datorez viața clădită prin implicarea lui duhovnicească, care a fost determinantă întru propășirea mea ca om, monah și cleric. Inclusiv ca mână ce ține astăzi condeiul încercând cuvinte care să (de)scrie viața. Nu m-am simțit niciodată în măsură să scriu acel roman, nicio carte și niciun rând și încă mai am asemenea ezitări. Sfinția Sa m-a îndemnat la aceasta cu stăruință și încredere de părinte, probabil așa cum el, la rându-i, fusese îndemnat de mama sa, Rozalia Flueraș[1]. Dau ascultare cuvântului său mai ales pentru a-mi exprima recunoștința pentru faptul că personalitatea lui mi-a influențat destinul: deși firile noastre sunt diferite, mă regăsesc în atitudinea sa, în comportamentul și felul său de a se adresa oamenilor, de a gândi și de a simți.

Începuturi… Când am venit la Cluj, ca elev la Seminarul Teologic, mi-aduc aminte că preotul de la biserica din orașul meu mi-a spus: „Dacă mergi la Cluj, să ți-l iei duhovnic pe Părintele Flueraș de la Calvaria”. Pe lângă îngrijorarea că aveam să dau examen la greacă cu un profesor foarte exigent, grija mea specială a fost să mi-l aleg duhovnic pe Părintele Flueraș. Pronia divină a făcut să-mi găsesc gazdă în Mănăștur, pe strada Grigore Alexandrescu, și să merg la școală după-masa, astfel încât, în fiecare dimineață, puteam să fiu prezent la Sfânta Liturghie la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Mănăștur, căreia îi ziceam Calvaria, unde slujea Părintele Flueraș. Mai târziu, am ajuns să stau în gazdă chiar la el, într-un apartament modest din Mănăștur, unde locuia cu mama Rozalia, în acea vreme.

Prima oară când l-am întâlnit în biserică m-a copleșit. Din acea clipă, am rămas dimpreună, într-o legătură duhovnicească aparte. Dar și de viață. Când era bolnav la spital, mă duceam eu la el, când eram eu bolnav la spital, venea el la mine. Tatăl meu, care mi-a dat viață, atunci când am venit la Seminar, în Cluj, mi-a cumpărat o cămașă și mi-a dat o sută de lei. Tatăl meu, plecat acum în veșnicia lui Dumnezeu, mi-a cumpărat toate hainele și mi-a plătit toate școlile. Spun adesea că este important să ai un tată, să ai o mamă, pentru că ei îți dau viață, dar mai important este cel care te ține în viață: părintele duhovnic. Părintele Vasile Flueraș, devenit, mai apoi, Preasfințitul Vasile Someșanul, ne-a ținut pe noi, mulți și foarte mulți, în viață.

Elev de Seminar, îl însoțeam pretutindeni. Mergeam la diferite servicii, la toate îi eram alături, dar nu mă lăsa niciodată să îi duc geanta, o ducea el însuși. Uneori eram „supărat” pe el: întârziam adesea, fiindcă, umblând mult pe jos, se oprea să dea mâna cu fiecare om pe care îl întâlnea și să schimbe două vorbe cu el. Fiind la școală și având multe îndatoriri, încercam să-i spun, cumva smerit, că și răbdarea trebuie, totuși, să aibă limite. La el, nu. S-a vădit, acum, de șapte ani, că răbdarea lui nu avea limite. La fel cum nici generozitatea lui nu avea limite: nu a adunat niciodată pentru sine, din tot ce primea, nu ținea nimic pentru el, ne dădea totul nouă, celor care îl însoțeam și care ofeream răspunsurile la diferitele slujbe. Însă darul lui cel mai de preț, pe care îl oferea tuturor, mai ales nouă, teologilor, erau cărțile. Pe vremea aceea nu se tipăreau cărți duhovnicești, el însă avea cunoștințe și le dactilografia; astfel, le înmulțea și ni le dăruia nouă. Mulțumită lui, am citit cărți valoroase care s-au așezat, și ele, la temelia formării noastre duhovnicești.

Rugăciunea… Să-i stăm aproape, să nu mai trecem nicicând vreun prag care să ne despartă în duh, să rămânem mereu împreună în rugăciune. Modelul de statornicie în rugăciune este tot el. Oricât ar fi fost de obosit sau de bolnav, de oriunde venea și oricât de multe lucruri avea de făcut, niciodată nu și-a îngăduit a nu-și face canonul de rugăciune. Îl văd și acum, cu ochii minții, ai inimii, stând în picioare, întotdeauna în picioare, ore în șir, în fața candelei, pe care el însuși o primenea, citindu-și rugăciunile. Îi văd cu limpezime cărțile din care își făcea canonul. L-am văzut rugându-se în felul acesta ani de zile, la rând, și cu siguranță a făcut-o, cu consecvență, și înainte, şi după ce n-am mai locuit eu acolo. Întrebându-l despre acest fel de rugăciune, mi-a mărturisit că rugăciunea consecventă pe care o practica l-a ajutat să se întărească în credinţă, s-o trăiască mai intens, să-L descopere pe Dumnezeu tot mai mult, să-I devină slujitor. Era un om bun și blând din fire și a fost crescut în credință de mama sa, deci Îl cunoștea pe Dumnezeu, L-a avut mereu în suflet. Însă în acele vremuri superficiale și dramatice, în care Dumnezeu, Biserica și slujirea ei erau trecute sub tăcere, în fapt, anulate în mod oficial, el, având ca temelie și reper acel canon de rugăciune zilnic, păstrat cu sfințenie de-a lungul anilor, a reușit să ajungă la trăiri duhovnicești intense și la o lucrare de slujire a semenilor exemplară. A se pune în slujba oamenilor a fost o dorință firească, fiindcă, așa cum mărturisea, a simțit întotdeauna că necazurile celorlalți erau și ale sale. Așa s-a hotărât să dea admitere la Medicină, dar n-a intrat. În același timp, se simțea atras să-I slujească lui Dumnezeu și Bisericii.

Revelația… Într-un interviu[2], mărturisește despre revelația pe care a avut-o la optsprezece ani, când, aflându-se într-o excursie pe Valea Oltului, a vizitat Mânăstirea Cozia. Acolo, pe malul Oltului, a simțit înlăuntrul lui o bucurie și o pace deplină, ca și cum ar fi fost „în sânul lui Dumnezeu”, departe de tot răul lumii. Și-a dat seama atunci că numai în Biserică poți să fii în acea stare. A dat la Teologie, la Sibiu, și, deși examenul de muzică era eliminatoriu și el nu avea voce, a intrat. Tot acea descoperire de la Cozia l-a determinat mai târziu să se facă monah.

Starețul… În ajunul praznicului Acoperământul Maicii Domnului, acum treizeci de ani, treceau pe sub porțile Mânăstirii Nicula un proaspăt monah și un tânăr diacon. Un preot cu experiență și un firav rasofor. Monahul preot era instalat stareț al Mânăstirii Nicula de Acoperământul Maicii Domnului. Era primul după 1989 și a restaurat profund viața monahală a mânăstirii. După el, îndată, douăzeci de tineri au venit și s-au integrat în obște, revigorând-o. Astăzi, dintre ei, sunt episcopi, arhimandriți, stareți, preoți, diaconi, duhovnici de mânăstiri. Firavul rasofor este cel ce notează, astăzi, aceste crâmpeie de duioase amintiri, iar tânărul monah nu este altul decât Părintele Vasile, preotul cu experiență Flueraș de la Calvaria, care devenea starețul Mânăstirii Nicula. Maica Domnului l-a învăluit mereu în dragostea și omoforul ei…

Un instantaneu peste timp: mi-l aduc aminte pe Vlădica Vasile când am venit noi la mânăstire în 1991. L-au urmat atunci, așa cum spuneam, vreo douăzeci de tineri, iar starețul Vasile ne-a cazat pe toți în stăreție și ne purta de grijă. Fiind tineri și foarte tineri – unii nici nu aveau optsprezece ani! –, el încuia ușa la miezul nopții și tot el o descuia dimineața, când trebuia să plecăm la slujbă. Noaptea, cei care rămâneau mai departe de veghe, erau starețul și Părintele Nicolae (starețul de acum), care, lucrând la bucătărie și fără să se grăbească, se apuca în toiul nopții să frământe, și frământa, și frământa, și până creștea frământătura și o punea în cuptor, stătea în bucătărie cu Părintele Vasile, care mânca magiun (silvoiță) – îi făcea bine la stomacul bolnav –, și povestea cu el, ca dimineața noi să putem merge la biserică și să avem pâine caldă pe masă.

Duhovnicul… Preasfințitul Vasile a fost duhovnicul celor mulți, a fost și al meu. Ca duhovnic a fost și a rămas, până în ultima clipă a duhovniciei sale, un om foarte delicat, care nu intra în amănunte, care te lăsa să spui. Desigur, te asculta și, de asemenea, te avertiza, dar cu foarte multă delicatețe, cu foarte multă blândețe, fără a-ți anula sub nicio formă libertatea. A fost însă și formator de duhovnici. Mi-aduc aminte că, fiind tânăr duhovnic – am fost hirotonit la nouăsprezece ani! –, am învățat foarte mult de la Preasfințitul Vasile și, ca majoritatea călugărilor duhovnici care ne spovedeam atunci la Preasfinția Sa, am rămas cu duhul lui, oarecum. Desigur, fiind cu toții persoane unice și irepetabile, am adăugat fiecare după profilul nostru, după personalitatea noastră, însă am păstrat, într-o mai mică sau mai mare măsură, același stil în ceea ce privește spovedania.

Revenind la calitatea de fiu duhovnicesc al Preasfințitului Vasile, aș adăuga faptul că de fiecare dată când mă întâlneam cu Preasfinția Sa, intram în stare de pocăință (care știm că este necesară pentru mântuire), înțelegând că, în sufletul meu, începeam să mă spovedesc. Avându-l pe duhovnic înaintea ochilor mei duhovnicești, mă căiam și de păcatele mele. De aceea spuneam și repet că duhovnicul meu a făcut pentru mine mai mult decât însăși mama mea. Mama m-a adus la viață, el este însă cel care m-a ținut în viață.

Exarhul… Preasfințitul Vasile a fost și cel dintâi exarh al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului. Vă ofer o imagine care vorbește de la sine despre atitudinea sa. A fost un moment, la Mânăstirea Florești, când una dintre maici s-a răzvrătit. Atunci, Mitropolitul Bartolomeu l-a delegat pe Părintele Vasile să meargă, în calitate de exarh, să restabilească ordinea. Iată cum a procedat: s-a dus s-o întâlnească pe maica respectivă cu un trandafir, într-o mână, iar în cealaltă, cu o vargă, și i-a spus: „Maică, alege: floarea sau varga?” Maica a răspuns: „Aleg floarea, dar merit varga”. În acest fel aducea Părintele nostru Vasile pacea, liniștea, armonia în obștile mânăstirilor noastre. Nădăjduim ca și nouă, care merităm varga, Vlădica al nostru să ne dăruiască floarea, dintru veșnicia lui.

Arhiereul… Atunci când Mitropolitul Bartolomeu a gândit crearea Sectorului Misionar-Social al Arhiepiscopiei Clujului, care a fost condus de Preasfințitul Părinte Vasile Someșanul, a ales, în persoana acestuia, un om pe măsură. Preasfințitul Vasile, a cărui teză de licență aborda su­biectul problemelor sociale în scrierile părinţilor capa­docieni, a fost cel care, din fire și prin perseverență, a miluit, a ajutat, a sprijinit, a înțeles cu inimă de mamă pe orice necăjit din această lume. Iată cum justifica Arhiepiscopul Bartolomeu alegerea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vasile Flueraş în demnitatea de Episcop-vicar al Clujului: „Invazia sectelor de tot felul şi autoritatea lor tot mai evidentă şi mai intensă pe teritoriul României obligă Biserica Ortodoxă Română […] să adopte, să creeze şi să aplice noi măsuri pastorale […]. Este propunerea pe care o fac prin acest demers, însoţită de recomandarea nominală pentru P.C. Arhim. Vasile Flueraş, călugăr şi duhovnic de mare ţinută şi influenţă, al cărui zel duhovnicesc este dublat de o incontestabilă vocaţie misionară.”[3] Iar într-un cuvânt la ceas aniversar, Mitropolitul Bartolomeu afirma: „Nu blândețea și nu smerenia omului m-au făcut să-mi îndrept atenția spre Arhimandritul Vasile Flueraș, fost stareț al Niculei și devenit apoi eclesiarh al catedralei clujene, ci jertfelnicia […]. Preasfințitul Vasile Someșanul nu e creația mea în Arhiepiscopia Clujului, ci un dar al lui Dumnezeu.”[4]

În vreme ce teologul profund și fin se revela la fiecare predică, episcopul celor mulți și sărmani s-a implicat cu jertă de sine în viața acestora, nevoile lor fiind multe și felurite. Iată cele mai importante proiecte sociale pe care le-a dus la îndeplinire: un cămin de bătrâni, o policlinică socială, o grădiniţă, o şcoală de recuperare a copiilor cu abandon şcolar, o cantină socială… Însă cea mai însemnată împlinire, o adevărată încununare a activității sale social-misionare și a vieții sale dăruite aproapelui în suferință, este proiectul Centrului de îngrijiri paleative pentru bolnavii de cancer „Sfântul Nectarie”, din Cluj-Napoca, iniţiat și pus în operă de Preasfinţia Sa. Centrul „Sfântul Nectarie” este un aşezământ unic în această parte de ţară, datorită serviciilor oferite aici, în mod gratuit, atât bolnavilor, cât şi familiilor acestora, care beneficiază de asistenţa medicală şi spirituală.

Știind că Dumnezeu este Cel care vindecă, Preasfințitul Părinte Vasile a săvârșit nenumărate masluri, și în casele credincioșilor, dar și la mânăstirile și parohiile noastre, asumându-și și în acest fel menirea de a fi episcopul celor suferinzi.

Mărturisitor… Părintele nostru Vasile este, de asemenea, cel mai recent mărturisitor al Ortodoxiei noastre trecut în veșnicie. În primul rând, iau în considerare faptul că el s-a născut în decembrie 1948, când Ortodoxia se reîntregea în Transilvania. Pe măsură ce creștea cu vârsta și cu înțelepciunea, a mărturisit cu timp și fără timp, mai întâi, cu precădere în cartierul Mănăștur, unde a botezat, a cununat, a înmormântat, a intrat cu crucea în casele oamenilor, sfințindu-le înainte de Bobotează, dar și la sfeștanii, la care eu însumi îl însoțeam. Însă și mai mult a sfințit viața oamenilor, în acele vremurile delicate, de clătinare a credinței, în care nu a pregetat să-și exercite preoția, nu doar în biserică, ci și în afara ei, de multe fiind chemat la apel de cei care nu voiau, cu niciun preț, ca Dumnezeu să fie propovăduit. După ce a ajuns la Nicula și apoi la Catedrală, lucrarea sa a devenit tot mai amplă, iar rezultatele pe măsură. Roadele se văd și se vor vedea și de acum înainte. Vă ofer un singur exemplu, grăitor. În urmă cu ceva vreme, m-am urcat într-un taxi, în Cluj, iar pe drum șoferul mi-a spus că era cât pe ce să treacă la neoprotestanți, având în jurul lui oameni aparținând acestei confesiuni, care l-au influențat și i-au zdruncinat credința. Însă, când era pe punctul să o facă, cineva i-a vorbit despre Spitalul „Sfântul Nectarie” și despre cine l-a clădit, lucru care l-a făcut să renunțe să devină neoprotestant, rămânând, astfel, în Biserica noastră. Așa a știut Preasfințitul Vasile să mărturisească, determinându-i pe ceilalți să-și păstreze credința dreaptă.

Preasfințitul Părinte Vasile rămâne în conștiința noastră un model: pentru noi, slujitorii bisericii, pentru credincioșii bisericii, și pentru cei care cred sau cei care nu cred. Fiindcă el a știut, dintotdeauna, să se apropie de oameni, a știut să ofere încredere, prin sinceritatea-i deplină și nesfârșita lui blândețe, prin imensa lui bunătate. Îi suntem recunoscători din toată inima noastră. Repere precum Preasfințitul Vasile și Mitropolitul Bartolomeu veghează acum din ceruri și, poate, așa cum am auzit zilele acestea, fac mai mult de acolo decât au reușit să facă pe pământ. Noi însă, prea oameni fiind, ne-am fi dorit să-i avem aproape, aici, cât mai aproape…

Inimă curată și bună, întru răbdare… Am avut, așadar, darul să cunoaștem un om care a reușit să rodească, care a avut urechi să audă, care a ascultat profund cuvântul lui Dumnezeu și l-a împlinit, un om cu inimă curată și bună, întru îndelungă răbdare: Preasfințitul Vasile, Părintele nostru. La începutul preoției sale, a fost agresat, fizic, de un coleg de-al lui, preot (a mai fost agresat și în alte feluri, până la sfârșitul vieții lui, de noi toți, de colegii lui, de ucenicii lui, neascultându-l), iar pentru că acest lucru s-a întâmplat în public, a fost necesar să meargă în audiență la Arhiepiscopul Teofil, să îi spună ce s-a întâmplat. Însă răspunsul Episcopului n-a fost pe măsură; ieșind din audiență, Părintele Vasile Flueraș de atunci a zis așa: „Și să crape lemne pe mine, niciodată n-am să mă mai plâng”. Acest lucru l-a împlinit din tinerețe până la sfârșitul vieții sale, cu inimă bună, curată și cu răbdare până la capăt.

Rodul calităților Preasfințitului Vasile, Părintele nostru, a împlinirii cuvântului lui Dumnezeu în el, s-a văzut foarte bine în toate zilele în care trupul său neînsuflețit a rămas în Catedrala Mitropolitană și mai ales în ziua înmormântării: noi toți, ucenici ai acestui om de mare valoare, pe care l-am pierdut pe pământ, dar pe care l-am câștigat în cerul lui Dumnezeu. Acest rod al Duhului Sfânt în el înseamnă oameni; mântuirea nu se lucrează în mod egoist, ci în comuniune de persoane, de aceea noi, fiind chip și asemănare a Dumnezeului nostru Treimic, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, trebuie să trăim această comuniune plenară de dragoste.

Iubirea… Știa că-l iubesc, știa că-l iubim cu toții, și știam și noi că el ne iubește. Noi îl iubim pe Preasfințitul Vasile, pentru că el ne-a iubit întâi. Îi iubea pe toți, jertfelnic, luând durerea celuilalt asupra sa, fiindcă o simțea a sa. Și da, pot să spun că am cunoscut un om care își iubea și vrăjmașii, care a învățat să fie asemenea lui Dumnezeu. Iubea pe tot omul, fiindcă, după cuvântul său, rostit adesea, „Tot omu-i un suflet”. Și dacă tot omul este un suflet, tot omul are o șansă, iar Dumnezeu i-o oferă; în consecință, și noi trebuie să i-o oferim. Având această conștiință, începem să ne comportăm cu semenii altfel decât avem impulsul, uneori, să o facem, judecându-i. Există foarte multă suferință în lume, și știută, și neștiută – sunt oameni care duc poveri cu ei în mormânt –, de aceea, nu trebuie judecați, ci priviți ca făptura lui Dumnezeu, căci nu știm ce este în sufletul lor. Așadar, Preasfințitul Vasile ne învață să avem această grijă: în fața noastră întotdeauna este un om care are un suflet și care are nevoie de hristosul din fața lui, adică de mine. Dacă vom reuși, cu siguranță, vom săvârși minuni!

Un gând duios, o lacrimă și un ultim drum… Aceste rânduri sunt sensibil încercate de copleșitoarea și inefabila emoție a noastră, a tuturor, generată de trecerea în veșnicie a Preasfințitului Vasile Flueraș, Părintele nostru, acest minunat Părinte, o duminică de om…! Neîncetat lucrând, îndelung ostenindu-se în toate zilele vieții sale, pacea și bucuria lui ne-au odihnit. Nădăjduim că, și de-acum înainte, Părintele nostru va face aceasta, din odihna zilei a opta, ziua cea neînserată în care a intrat.

Cred că fiecare trebuie să lăsăm lacrima să curgă, inima să vibreze și să învățăm din cumințenia lui. Dacă el ne spunea nouă tuturor: „Să fii cuminte!”, el a fost cel mai cu adevărat cuminte om pe care l-am cunoscut vreodată. Cuminte este și acum, foarte cuminte și iubitor. Să îi simțim dragostea, să îi primim binecuvântarea. Să știm, unul fiecare, că el ne ia sub mantia lui pe toți. Dumnezeu să-l odihnească și să-l fericească! În veci să fie pomenirea lui!

Părinte, te îmbrățișez în dragoste!

 

[1] „Mărturisesc că nu m-am gândit să public o carte de teologie, cu atât mai puțin un volum de predici, cu toate că mi-aș fi dorit mult să o pot face. Întrebat fiind dacă am supărat-o cu ceva, buna mea mamă, Rozalia Flueraș, spunea că nu am supărat-o decât cu faptul că nu am scris o carte și nu mi-am cumpărat o mașină.” (Vasile Someșanul, Cuvântul autorului, în vol. Experiența vieții cu Hristos. Cuvinte de învățătură. Ediție alcătuită și îngrijită de diacon Daniel Mocanu, cu un cuvânt înainte de Arhim. Dumitru Cobzaru, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2013, p. 11)

[2] „Iisus Hristos, Arhiereul Cel veșnic tânăr”, Duhovnici vorbind tinerilor, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2005, pp. 100-114.

[3] Revista Renaşterea, nr. 5/1998, p. 2.

[4] ÎPS Bartolomeu al Clujului, „Darul lui Dumnezeu”, în Pr. Prof. univ. dr. Ioan Chirilă și Conf. univ. dr. Cristian Bârsu (coord.), Un neobosit slujitor al Bisericii: Preasfințitul Episcop-vicar Vasile Someșanul, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, p. 9.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/dcobzaru/" target="_self">Arhim. Dumitru Cobzaru</a>

Arhim. Dumitru Cobzaru

Exarhul Mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului

Ultimele articole

„Averea” și poruncile

„Averea” și poruncile

Text și context Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelica de astăzi debutează cu o parabolă. Hristos  vorbește despre dreptatea divină. Se folosește de un exemplu care-i permite, pe baza contrastului, să arate ce diferență este între logica și justiția divină și...

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Unul dintre aspectele vieții religioase creștine este devenirea omului după trăsăturile naturii sale. Acest demers presupune învățarea și educarea sa progresivă, în mai multe etape, conform dezvoltării specifice firii sale. Dintru început relația omului cu Dumnezeu...

Intrarea noastră în Biserică

Intrarea noastră în Biserică

Nu, acesta nu e un eseu despre urgenţa instituţionalizării educaţiei încă de la vârste fragede, în care nu cred, și nici despre educaţia extrainstituţională sau libertatea părinţilor în alegerile pentru cei mici. Acesta e un text despre recunoștinţă. Pe 21 noiembrie...

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Aspecte introductive Hristos ni se prezintă astăzi în ipostaza de oaspete. După ce învață poporul, caută căldura și primirea amicală a lui Lazăr. Va poposi de mai multe ori la acesta în decursul complexelor Lui peripluri propovăduitoare. Se simțea de bună seamă bine...

Mai multe din Eseu
„Averea” și poruncile

„Averea” și poruncile

Text și context Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelica de astăzi debutează cu o parabolă. Hristos  vorbește despre dreptatea divină. Se folosește de un exemplu care-i permite, pe baza contrastului, să arate ce diferență este între logica și justiția divină și...

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Unul dintre aspectele vieții religioase creștine este devenirea omului după trăsăturile naturii sale. Acest demers presupune învățarea și educarea sa progresivă, în mai multe etape, conform dezvoltării specifice firii sale. Dintru început relația omului cu Dumnezeu...

Intrarea noastră în Biserică

Intrarea noastră în Biserică

Nu, acesta nu e un eseu despre urgenţa instituţionalizării educaţiei încă de la vârste fragede, în care nu cred, și nici despre educaţia extrainstituţională sau libertatea părinţilor în alegerile pentru cei mici. Acesta e un text despre recunoștinţă. Pe 21 noiembrie...

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Aspecte introductive Hristos ni se prezintă astăzi în ipostaza de oaspete. După ce învață poporul, caută căldura și primirea amicală a lui Lazăr. Va poposi de mai multe ori la acesta în decursul complexelor Lui peripluri propovăduitoare. Se simțea de bună seamă bine...

De ce îl sărbătorim în 13 noiembrie pe Sf. Ioan Gură de Aur? 

De ce îl sărbătorim în 13 noiembrie pe Sf. Ioan Gură de Aur? 

Unul dintre marii părinţi ai creştinismului, Arhiepiscopul Ioan al Constantinopolului (†407) este cunoscut şi sub numele de „Atletul lui Hristos”, titulatură oferită de pr. Virgil Gheorghiu în cartea tradusă în română sub titlul omonim, apărută la Sibiu în 2004,...