Prin Cruce vine bucurie la toată lumea

de | apr. 2, 2021 | Spiritualitate

Sfânta Biserică a rânduit, ca acum la mijlocul postului, să fie preacinstită Sfânta Cruce. Nu ne vom putea opri la toate înţelesurile Sfi ntei Cruci, dar ne vom opri la două dintre ele, înţelesul dogmatic al Sfintei Cruci: Crucea este expresia iubirii absolute a lui Dumnezeu faţă de oameni; şi înţelesul moral, care reiese.

În ce priveşte înţelesul dogmatic, citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul 3, versetul 16, că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe unicul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Deci, iubirea absolută ne-a arătat-o Dumnezeu prin jertfirea pe Cruce a Preaiubitului Său Fiu.

Jertfa Crucii ne răscumpără din păcat şi din moarte. Iubirea absolută a lui Dumnezeu ne scapă din păcat şi din moarte şi ne duce în viaţa veşnică prin jertfa Crucii. Ori de câte ori, preotul, în Sfântul Altar, pregăteşte pâinea şi vinul pentru Liturghie, la urmă, zice o rugăciune: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump Sângele Tău, pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, mărire Ţie”[i]. Prin Cruce vine mântuirea la toată lumea.

Tot un înţeles dogmatic al Crucii este dezvăluit şi în Acatistul Sfintei Cruci, pe care unii din frăţiile voastre îl citiţi cu multă evlavie. Un stih din acest Acatist zice: „Bucură-te Cruce, uşa Tainelor”[ii]. Cu alte cuvinte, Sfintele Taine ale Bisericii îşi au uşa în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Acest mare adevăr, cum că din Crucea Domnului nostru Iisus Hristos izvorăsc Sfintele Taine, îl descoperă Mântuitorul oamenilor prin bătrâ[1]nul Nicodim. În Evanghelia după Ioan, în capitolul 3, ne este istorisită, tainica, nocturna şi gingaşa întâlnire dintre bătrânul Nicodim şi Domnul Iisus Hristos. Făcea parte din Sinedriu, îi era teamă să vină la Domnul Hristos ziua şi a venit noaptea. Era bătrân şi se gândea la marea trecere şi la ce va fi dincolo, şi-L întreabă pe Mântuitorul Iisus Hristos, cutremurat: „Doamne, cum mă pot eu mântui?” Domnul Hristos îi dă răspuns: „Nu te poţi mântui dacă nu te naşti din nou!” Nedumerit, Nicodim întreabă cum este posibil ca un om bătrân să intre din nou în pântecele mamei pentru a se naşte din nou? Dar Mântuitorul Hristos îl lămureşte, spunându-i că e vorba de naşterea din nou „din apă şi din Duh”, adică din Sfintele Taine care îşi au izvorul şi uşa în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Ştiţi că în Evanghelia după Ioan, în capitolul 19 ni se istoriseşte cum a fost pironit pe Cruce Domnul Hristos. La un moment dat, unul dintre ostaşi, cu suliţa lui a împuns coasta Mântuitorului din care a curs sânge şi apă, a curs sângele Sfintei Cuminecături şi apa Sfântului Botez. Iată cum Crucea Domnului Hristos este uşa, izvorul Sfintelor Taine. Toate Tainele îşi au izvorul în jertfa Lui mântuitoare.

Cinstim mereu Sfânta Cruce dar, ei, Sfânta Biserică i-a rânduit câteva sărbători speciale: a treia Duminică din Postul Mare, Ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), o Duminică înainte şi una după acest praznic, Ziua de 1 august. O preacinstim pentru că, din punct de vedere dogmatic sau al învăţăturii de credinţă creştine ortodoxă, Crucea are un înţeles aparte: este expresia iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, este răscumpărarea noastră din păcat şi din moarte, este uşa Sfintelor Taine. Atunci, nu în zadar la Utrenie, în fiecare duminică se cântă „…prin Cruce vine bucurie la toată lumea…”. Se bucură toată lumea că prin Cruce avem răscumpărare din păcat şi din moarte şi avem deschise uşile Raiului. Pe scurt, acesta ar fi înţelesul dogmatic al Sfintei Cruci.

Dar, din Evanghelie, ne putem opri şi la un înţeles moral al Sfintei Cruci, căci viaţa noastră pe pământ nu-i lipsită de greutăţi. Fiecare creştin îşi are crucea lui, mai grea sau mai uşoară, aşa cum socoate Dumnezeu că o poate duce creştinul. Evanghelia pe care aţi auzit-o citindu-se ne îndeamnă să ne ducem crucea până la capăt. Spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: „Chemând la Sine mulţimea împreună cu ucenicii Săi le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie, căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa; căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul sau ce-ar putea da omul în schimb pentru sufletul său? Căci, de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri” (Marcu 8; 34-38). Dumnezeu a rânduit ca şi noi să avem crucile noastre pe pământ.

O carte de evlavie creştină, scrisă de Toma de Kempis şi intitulată „Urmarea lui Hristos”, plecând de la acest citat scripturistic pe care l-aţi auzit din Evanghelia zilei, zice, printre altele, aşa: „Ne prinde bine, uneori, că dăm de anumite necazuri şi greutăţi pentru că acestea îl întorc pe om spre sine însuşi, ca să priceapă că el se află în surghiun şi să nu-şi pună nădejdea în vreun lucru din lumea aceasta. Ne prinde bine că, uneori, îndurăm împotriviri şi că se crede ceva rău de noi, chiar dacă am făcut bine ori am gândit curat. Acestea ne ajută la smerenie adeseori şi ne apără de mărirea deşartă”[iii]. Important este că, Dumnezeu, care îngăduie să vină necazurile şi crucea pe umerii noştri ne dă puterea să o şi ducem.

Voi încheia cu un gând al Sfântului Maxim Mărturisitorul referitor la acest înţeles al Crucii. El zice că Dumnezeu ne conduce înspre ţintă, înspre Împărăţia Sa cu ajutorul a două mij loace: pronia şi judecata. În virtutea proniei, ne răsfaţă cu toate bunătăţile, ne dă cele trebuincioase, pâinea cea de toate zilele, îmbrăcăminte, putere de muncă, sănătate, hrană, toate celelalte. Acestea ni le dă prin pronia Sa cea cerească. Dar, atunci când noi nu mergem pe calea cea dreaptă, Dumnezeu se foloseşte şi de celălalt mijloc, de judecată[iv]. Adică, îngăduie să vină peste noi necazuri, lipsuri, boli şi încercări şi, în focul acestora, nu trebuie să cârtim, ci trebuie să-i cerem puterea de a le duce până în capăt, pentru că nu suntem singuri, ci El este cu noi.

Nu zadarnic poporul nostru a izvodit şi versuri frumoase în care se pomeneşte Sfânta Cruce:

„Sub Cruce ne strângem,
Cu Crucea ne-nchinăm,
Hristos ne conduce
Oricând Îl urmăm.”

Crucea este semnul distinctiv al creştinătăţii şi fără de ea nu se poate. Şi dacă Sfântul Pavel nu găsea altă pricină de laudă decât Crucea Domnului Iisus Hristos, nici noi nu putem găsi.

Să ne ajute Tatăl cel Ceresc, ca să săvârşim calea postului, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne-arătăm şi, cu bucurie, să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri. Amin


[i] Liturghier, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p. 117

[ii] Ceaslov, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1973, p. 359.

[iii] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura Mitropoliei Banatului, Ti[iii]mişoara, 1991, p. 26.

[iv] Filocalia 3, Sibiu, 1948, p. 252


Sursa: Andrei Arhiepiscop şi Mitropolit, Chiriacodromion contemporan, Cluj-Napoca : Renaşterea, 2016

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/ips-andrei/" target="_self">Mitropolitul Andrei</a>

Mitropolitul Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Ultimele articole

Valenţele veşnice ale faptelor noastre vremelnice

Valenţele veşnice ale faptelor noastre vremelnice

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucitor. Iar un sărac, anume Lazăr stătea înaintea porţilor lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului. Acesta nu numai că nu se putea...

Bogăția, fariseismul și Împărăția lui Dumnezeu

Bogăția, fariseismul și Împărăția lui Dumnezeu

Text și context Plasată în cel de-al șaisprezecelea capitol al Evangheliei după Luca, pericopa de astăzi face parte dintr-o înșiruire de parabole, rostite de Mântuitorul Hristos, în cadrul cărora se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu și dobândirea ei. Învățătorul...

Mai multe din Spiritualitate
Dragostea de oameni este semnul creștinilor

Dragostea de oameni este semnul creștinilor

Dragostea este semnul după care se recunosc creştinii. Bătrânul Amfilohie zicea: „Noi trebuie să avem dragoste faţă de persoana lui Hristos, această dragoste este necesară vieţii sufletului nostru. Dragoste faţă de creaturile lui Dumnezeu, faţă de animale, de copaci,...

Iubirea de oameni

Iubirea de oameni

Bătrânul Ieronim zicea: „Vrei să iubeşti oamenii? Iubeşte-L pe Hristos şi vei vedea cât îi vei iubi pe oameni, chiar dacă nu vrei. Dragostea care vine din dragostea lui Hristos este dragoste puternică şi veritabilă. Iubeşte-L pe Hristos!”

Dragostea adevărată

Dragostea adevărată

„Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra primeia rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”

Ce-i dăm lui Dumnezeu

Ce-i dăm lui Dumnezeu

„Ceea ce nu-i dăm lui Dumnezeu spre a fi întrebuinţat de El, este întrebuinţat de diavol. De aceea Domnul ne-a dat porunca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, pentru ca cel rău să nu găsească nici loc, nici odihnă pentru a locui în noi”

Hristos – prietenul nostru

Hristos – prietenul nostru

„Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit....

Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este iluminat

Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este iluminat

Bătrânul Amfilohie zicea: “Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este iluminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălalt dorinţa de a se consacra...