Am spus în emisiunea trecută că, în istorie, și în România religia a cunoscut un model de ciclicitate,adică: dacă în Evul Mediu a avut un caracter dominant, epoca fiind caracterizată de efervescență religioasă, în secolul al XIX-lea am asistat la forme de secularizare parțială. În perioada interbelică, s-a constatat o revigorare religioasă naționalistă, urmată, în comunism, de suprimare și marginalizare religioasă. După 1989 s-a înregistrat din nou o renaștere religioasă postcomunistă, cu tendințe de secularizare urbană după 2010. Astăzi vom arunca o privire mai atentă asupra indiferentismului religios actual în România, cu accent pe modul în care se manifestă, în diferite domenii. De exemplu:
- Tineretul și religia. Recensământul din 2021 demonstrează o scădere a celor care se declară ortodocși în marile orașe (de exemplu, Cluj-Napoca, București, Timișoara), în special în rândul tinerilor. Aceștia (segmentul de vârstă 18–35 ani) sunt tot mai sceptici sau mai neimplicați religios față de anii ’90: Merg rar sau deloc la biserică; nu mai văd în Biserică o mare autoritate morală; preferă spiritualitatea personală (meditație, dezvoltare personală) în locul religiei instituționale. Printre cauzele posibile, enumerăm: acces ușor la informație și la alte viziuni despre lume și viață, concurente (prin YouTube, TikTok, podcasturi ei își formează o imagine despre religie din știrile de scandal, nu în urma unei analize riguroase); Lipsa unei limbi actualizate, cu mare putere de impact, în discursul Bisericii (ei percep limbajul clericilor ca fiind cifrat, întrucât nu este 100% cel folosit de ei); Critici frecvente legate de bani, corupție, implicare politică în universul eclezial, pe care le interpretează răutăcios, selectiv, fără a conștientiza proporțiile mici ale fenomenului raportat la ansamblul lumii bisericești;
- Educația – universul unei religii mai mult formală decât vie, dinamică, entuziasmantă. În sistemul de învățământ nu regăsim o prezență trepidantă a religiei: este materie opțională în școli, beneficiind doar de o oră de curs, dar în multe locuri este de fapt automată. Elevii învață dogme și fapte religioase, nemaiajungând la fază ulterioară, discuții critice și de natură etică. Mulți părinți aleg ora de religie mai degrabă din comoditate, decât din convingere autentică, care s-ar putea transmite noii generații. Rezultatul: mulți copii percep religia ca pe o obligație formală, nu ca pe o realitate vie. Se realizează, din păcate, o deconectare între valorile reale ale tinerilor și conținutul predat.
- Mass-media și spațiul public. Biserica este tot mai prezentă doar în contexte de scandal sau controversă, căci doar această formă stârnește setea de spectaculos; se duce o luptă surdă (sau explicită), episodic, de către unele asociații umanist-seculariste sponsorizate de Occident, pentru eliminarea sau discreditarea orei de religie. Religia pare că se situează pe poziții intransigente anti-avort, anti-LGBT, anti-vaccin în unele cazuri, fără să se nuanțeze; de aceea este foarte importantă dezbaterea, nuanțarea, clarificarea pozițiilor la ora de religie. Implicarea în politică și în campanii electorale nu este văzută cu ochi buni, dar adeseori este doar sub formă de acuză, nu de fapt clar identificat. Aceasta alimentează antipatia și indiferența în rândul celor mai raționali sau critici.
- Politica – între populism și secularism. Politicienii încă flatează, uneori, BOR în campanii (de ex, vorbind de posibile viitoare finanțări pentru biserici). Dar, în același timp se emit foarte multe legi care au legătură cu etica (educația sexuală, drepturi LGBT etc.) fără a mai fi consultată Biserica și religia; multe dintre acestea sunt cerute de societatea civilă. Se creează o ruptură între statul „laic” teoretic și presiunea religioasă tradițională.
- Drept urmare, constatăm, la anumite etaje sociale, o anumită apatie spirituală, nu neapărat un ateism bine asumat: foarte puțini români se declară atei în mod activ (~1–2%). Însă mulți devin ceea ce sociologii numesc „indiferenți religios”: cred „în ceva”, dar nu practică nimic; nu urmează posturile, nu se spovedesc, nu participă la viața liturgică; au o relație culturală, nu vie cu religia („sunt ortodox pentru că sunt român”).
Tendințe viitoare probabile par a fi: continua scădere a participării reale la religie, în spațiul urban; menținerea unei religiozități formale (de tip „tradiție culturală”) în rural; apariția unor forme alternative de spiritualitate: mindfulness, yoga, naturism, sincretism religios; presiuni pentru un stat mai clar laic, mai ales în educație și finanțare publică. Abordarea duhovnicească a noului indiferentism religios în România contemporană trebuie să fie profundă, echilibrată și plină de discernământ, având în vedere transformările sociale, culturale și spirituale prin care trece societatea românească. Iată câteva direcții posibile:
- Înțelegerea cauzelor profunde ale fenomenului: Indiferentismul religios contemporan nu e doar o formă de lene spirituală sau nepăsare, ci adesea rezultatul unor deziluzii față de instituțiile religioase, în urma unor scandaluri, a formalismului sau lipsei de autenticitate prezent în anumite medii religioase; confuzii culturale, cauzate de relativismul moral, secularismul agresiv și pluralismul religios promovat artificial uneori; Răni personale sau familiale, care duc la respingerea inconștientă a oricărei forme de autoritate sau tradiție; Educație slabă religios, limitată la formalisme sau la o învățătură scolastică, fără experiența vie a credinței, cum propune Biserica prin viața duhovnicească.
- Întoarcerea la mărturia personală și comunitară vie. O abordare duhovnicească autentică nu începe cu predica, ci cu trăirea personală a credinței. Oamenii din ziua de azi nu mai răspund la apeluri ideologice sau moralizatoare, dar sunt adesea mișcați de: bunătatea sinceră și dragostea smerită a unor slujitori ai altarelor; mărturia unei vieți coerente și senine în mijlocul unei lumi haotice; comunități vii, în care se simt primiți, ascultați și valorizați. Duhovnicii, clericii și credincioșii trebuie să ofere o credință vie, nu o religie de manual.
- Dialog, nu condamnare. Indiferenții religios sunt adesea căutători mascați, camuflați. În loc să fie mustrați sau judecați este necesară apropierea empatică, răbdătoare; un dialog onest, în care li se oferă libertatea de a-și exprima întrebările, rănile și îndoielile; se cere deci o catehizare indirectă, prin cultură, artă, voluntariat, filantropie, care să le ofere întâlnirea cu Hristos fără presiune fără presiune psihologică, ci în deplină libertate a dragostei asumate.
- Accent pe experiența personală a lui Dumnezeu. Tinerii și adulții din România actuală nu mai răspund la formule sau dogme străvechi, dar pe care nu le înțeleg, dar pot fi mișcați adânc de: Liturghia trăită cu profunzime, nu doar asistată pasiv; Rugăciunea inimii și spovedania sinceră, ca locuri ale întâlnirii cu Dumnezeu; Pelerinajele, retragerea în liniște, viața monahală – ca forme de acces la o spiritualitate reală, nu teoretică. Pentru aceasta, Biserica trebuie să își reevalueze limbajul, metodele și prezența în societate, promovând un limbaj accesibil și contemporan, fără a trăda conținutul transmis; de asemenea, se impune o prezență consistentă în mediile digitale, nu doar formală. Iar mai presus de toate, implicare socială activă în problemele reale ale oamenilor (sărăcie, singurătate, sănătate mintală etc.).
În concluzie, abordarea duhovnicească a noului indiferentism religios trebuie să fie misionară fără prozelitism, caldă fără superficialitate, smerită fără resemnare. Este nevoie de o Biserică care ascultă, vindecă și invită, nu una care judecă, cere sau impune. De aceea, este necesară promovarea sfințeniei ca atracție supremă, căci indiferentismul religios nu se combate ideologic, ci se înmoaie în fața sfințeniei reale. Acolo unde există un duhovnic sfânt, comunitatea înflorește; unde e un om al rugăciunii, ceilalți se apropie, uneori fără să știe de ce; unde este un altar pătruns de mult har, oamenii sunt atrași magnetic, chiar dacă au convingeri pământești.
