De unde această admirabilă figură poetică, de unde această idee de un profund înţeles, în troparul cu care Biserica noastră dreptmăritoare întâmpină pe Mântuitorul în amintirea slăvitei zile a venirii Lui în lume? Izvorât-a cumva din fanatismul credinţei primelor secole creștine, care este expresia unor realităţi idealizate de arta creștină? Nu, nici una, nici cealaltă. Dimpotrivă, în cuvântul troparului Nașterii se eternizează conștiinţa limpede a marilor binefaceri aduse de Iisus în lume; și această constatare nu numai pentru creștinătatea secolelor trecute, ci și pentru noi. Nici noi n-avem să ne oprim la forma poetică ce ne alintă sufletul, nici la melodia care ne înalţă. Ne face să trăim cu amintirea în vremuri demult apuse, ca să pătrundem adâncul acelei revărsări de bucurie a sufletului omenesc care se vede scăpat din cătușele neștiinţei, înfiorându-se înălţat la deschiderea orizonturilor largi, pline de lumină și subtilitatea adevărurilor divine.
Căci nu numai iudeului și păgânului de odinioară a răsărit lumină cunoașterii și dreptăţii în propovăduirea lui Hristos, ci la tot omul viu care vine în lume.
Ce era omul mileniilor premergătoare creștinismului? Istoria vieţii religioase, culturale și politice ne-o spune.
Un rătăcitor în întuneric. Închinător zeilor, niște creaturi închipuite, inexistente, supuse tuturor imperfecţiunilor și patimilor omenești – neputincios scrutător al realităţilor înconjurătoare – tiran în organizarea societăţii omenești și repartizarea bunurilor.
Ce știa despre propria lui existenţă, despre originea și scopul vieţii lui? Ce știa despre lumea înconjurătoare și rosturile ei? Ce știa despre lumea nesupusă perceptibilităţii simţurilor lui? Prea puţin sau nimic. Mister în însăși fiinţa lui, mister în lumea din juru-i. Poate fi acuzat că a trăit o viaţă de nepăsare faţă de toate problemele vieţii? Nu. Nu numai minţile de elită, ci antichitatea în întreaga ei componenţă s-a străduit să ridice vălul neștiinţei. Lumea apare ca un laborator imens în care egipteanul, babiloneanul, asirianul, fenicianul, iudeul, grecul, romanul lucrează cu sârguinţă. Este doar sădită în adâncul sufletului omenesc năzuinţa după lumină. Dar vai, eforturile omenești abia au reușit să stabilească raportul dintre cauze și efecte, limpezind astfel doar sub raport formal unele fenomene. Ele n-au reușit să ducă lanţul cauzalităţii până la capăt, n-au ajuns la cauza ultimă a lumii, n-au pătruns în însăși fiinţa fenomenelor și lucrurilor, n-au pătruns în fiinţa vieţii și a puterii care o animă.
Avântul în lumea supra sensuală pentru raţiunea păgână este un haos de păreri.
Pecetea necunoașterii se imprimă adânc în moravurile și preocupările lumii antice. Desfrâul domină în cele mai înalte forme de manifestare ale vieţii, în formele cultice. Cruzimea este o virtute apreciată și de zei. Oprimarea libertăţii individuale cu puterea forţei pumnului este mijlocul de coeziune al unităţilor într-o organizaţie socială sau politică.
Și ce-i mai mult, conștiinţa răului în care se zbate această lume este vie. Nu numai iudeul, ci și păgânul așteaptă un Mântuitor. Deznădejdea insuccesului imprimă vieţii o pecete de mâhnire. E vizibilă această umbră de tristeţe în toate operele acestei lumi.
Câtă fineţe în trăsături, ce perfecţiune de forme în celebra statuie greacă „grupa Laokoon”. Ideea ce o înfăţișează este plină de amărăciune. Omul în luptă cu balaurul necunoscut. Este sugrumat, rezistenţa scade, frumoasele forme cedează puterii superioare. Un strigăt de disperare, o rugăminte fierbinte în ochii îndreptaţi spre cer și omul cade înfrânt.
Lupta disperată este zvârcolirea antichităţii după adevăr, ruga îndreptată spre cer este conștiinţa zădărniciei și așteptarea ajutorului divin.
În lumea întunericului nu se poate încadra sufletește, nu se simte la el acasă.
Nici pentru zilele noastre, dacă n-ar fi venit Hristos, nu mare ar fi fost progresul cunoașterii în drumul spre adevăr. Iar dacă azi, în sistemele filosofice, în știinţă, avem licăriri de adevăr, acestea decurg din lumina adevărului creștin. După cum mărturisește Rousseau: „Eu afirm că principiile filosofilor noștri întâi au fost creștine, apoi filosofice”.
După atâta așteptare, Dumnezeu Fiul Se întrupează în trup omenesc. Propovăduiește adevărul aducător de lumină. Ceea ce mintea omenească n-a putut descoperi prin propriile ei puteri, înţelege prin prisma adevărului revelat. Viaţa nu-i mai apare un lanţ neîntrerupt de cauze și efecte. El nu mai este o apariţie stingheră în lume. Nu stă la discreţie unor puteri necunoscute care îi călăuzesc pașii spre o ţintă necunoscută.
De acum se cunoaște pe sine, își cunoaște originea și viitorul. Cunoaște pe Creatorul său și al întregii lumi înconjurătoare, cunoaște izvorul atâtor umiliri pe care a trebuit să le îndure prin înaintașii săi, cunoaște rolul ce-i revine în mântuire din aceste umiliri. Este un călător în viaţă ce umblă ziua, vede de unde a pornit și are în faţă ţinta de ajuns. Cunoaște obstacolele ce-i stau în cale, dar este stăpân și pe mijloacele prin care să le învingă.
Lumina cunoașterii coborâtă de Hristos din ceruri este pentru suflet tot atât de binefăcătoare ca și lumina soarelui după întunericul nopţii.
Viaţa omenească își schimbă cursul, se înviorează. Trecutul moare ca un vis urât. Pe ruinele lui, în care sunt îngropate atâtea jertfe ale voinţei de mai bine, se clădește o nouă societate omenească. În sânul ei sunt menite să domine armonia, iubirea frăţească, dar mai presus de toate lumina cunoașterii supranaturale.
Dar numai conștiinţa vie a acestei noi realităţi întronate de venirea Mântuitorului în lume ajunge la expresie în cântarea prin care creștinul întâmpină an de an la sărbătoarea Nașterii Domnului pe Cel născut în peștera din Vifleem.
L. Munteanu, „Răsărit-a lumii lumina cunoștinţei”, în Viaţa Ilustrată IV (1937), nr. 12, pp. 9-10.
