Răul ca nefiinţă şi moartea ca neputinţă (Joi, Săptămâna a VII-a după Rusalii)

de | aug. 5, 2021

Evanghelia zilei: Mt 15, 12 – 21

În vremea aceea, când s-au apropiat de Iisus, ucenicii Săi I-au zis: Tu ştii că fariseii, când au auzit acest cuvânt, s-au scandalizat? Iar El, răspun­zând, le-a zis: orice sad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i pe dânşii; căci sunt călăuze oarbe, orbilor; şi când un orb călăuzeşte pe alt orb, vor cădea amândoi în groapă. Atunci Petru I-a zis: lămureşte-ne nouă pilda aceasta. Iar Iisus le-a grăit: oare şi voi sunteţi nepricepuţi? Dar nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi apoi se aruncă afară? Pe când cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om? Căci din inimă pornesc toate gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, blasfemiile. Deci acestea sunt cele care spurcă pe om; dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om. Iar, după ce a ieşit de acolo, Iisus s-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului.

Răul ca nefiinţă şi moartea ca neputinţă

Spune Domnul Hristos: „Din inimă ies gânduri rele”.[1] Dar de unde vine răul în om, unde îşi are originea răul? Originea răului se află în libertatea făptu­rilor create. „Nu există rău sau, mai exact, răul există numai în momentul în care este săvârşit”, scrie Diadoh al Foticeii, iar Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul răului: el există în ne­exis­tenţă.[2]

Aşadar, răul devine real numai prin mijlocirea voinţei care este sin­gura ra­ţiune a existenţei lui. Mai exact, voinţa este cea care dă răului o anu­mită fiinţă.[3]

În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dă o definiţie a răului:

„Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine. Nu e nici început, nici mijloc, nici sfârşit.”.[4]

Totuşi răul lucrează în lume şi are un început. Mai înainte de a in­tra în lumea văzută, prin voinţa lui Adam, răul a luat început în lumea ne­vă­zută, spirituală. Voinţa duhurilor îngereşti care s-au ridicat împo­triva lui Dumnezeu a fost cea dintâi care a dat naştere răului. De fapt, răul şi orice păcat şi amintim aici cele men­ţionate de Domnul Hristos: uciderea, adulterul, desfrânarea, furtişagul, mărturia mincinoasă,[5] reprezintă o negare a fiinţei, o atracţie a voinţei către neant, o tăgăduire a fiinţei, a creaţiei, a lui Dumnezeu.[6]

Trebuie făcută aici o precizare: moartea este capătul răului în sen­sul că după moarte nici un om nu mai poate păcătui, chiar dacă ar vrea. Astfel moartea este pentru om ceea ce a fost căderea pentru îngeri.[7] La fel cum îngerii, după cădere, nu se pot întoarce şi nu pot deveni din în­geri răi îngeri buni, tot aşa omul, după moarte, nu mai poate săvârşi răul, dar nici nu se mai poate îndrepta de relele pe care le-a făcut în viaţă. Moartea este ca o sită care cerne răul, în sensul că răul rămâne în lumea aceasta şi nu poate trece în cea viitoare.

Media face câteodată unele anunţuri de genul: „a trecut la ne­fiinţă”. Trebuie să spunem că numai aceia trec la nefiinţă care în viaţa aceasta s-au identificat cu răul. Dar este aici un paradox: cei răi trec la nefiinţă, dar nu găsesc nefiinţa; nu mai găsesc în lumea viitoare răul, căci acesta a fost cernut şi a rămas în lumea aceasta. Aşadar iadul se poate defini astfel: comunitatea celor răi care nu mai pot săvârşi răul.

Citim şi în Evanghelia după Matei că iadul, respectiv focul cel veşnic este pregătit diavolului şi îngerilor lui.[8] Prin urmare diavolul nu locuieşte acum în iad. El este în lumea aceasta şi ne ispiteşte pe noi. De ce? Ca să ajungem noi în iad înaintea lui.

Ne aducem aminte de episodul cu demonizatul din ţinutul Gada­re­ni­lor. Legiunea de demoni care-l stăpânea acel demonizat îl ruga pe Domnul­ Hristos să nu le poruncească lor să meargă în adânc. Acest „adânc” nu trebuie înţeles în sens spaţial, ci în sens metaforic. Adâncul este iadul cel mai de jos din care nu este în­toarcere.

Suntem ispitiţi, dar putem rezista ispitei. Cum? Prin post şi rugă­ciune. Fără post şi rugăciune ajungem la ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Cu alte cuvinte ne pregătim dru­mul spre iad.

Aşadar nu mâncarea care intră în trup este păcat, ci răutatea ce ne iese din suflet. Şi dacă suntem preocupaţi de felul cum mâncăm, în sen­sul că ne spălăm pe mâini de fiecare dată înainte de mâncare, tot aşa tre­buie să fim preocupaţi şi de cuvintele şi gândurile ce ne stăpânesc mintea şi inima. Să fim cu luare-aminte, să ne măsurăm şi să ne cernem gân­durile şi cuvintele şi, dacă găsim în noi cuvinte şi gânduri rele, să le măr­tu­risim Celui care ni le poate asculta şi ierta. Şi apoi, prin rugăciune şi cu multă răbdare, să înmulţim gândurile bune. De ce? Pentru că gân­durile bune sunt născătoare de gânduri bune, la fel cum gândurile rele, nespo­vedite, înmulţesc gândurile rele.

Deci, dacă ne spălăm zilnic mâinile, să nu uităm de suflet, care este cu mult mai presus faţă de trup. Să avem gânduri bune pentru gânduri bune, pentru ca să se spele cele rele, iar cele bune să se adune.


[1] Mt 15, 19.

[2] Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 110.

[3] Ibidem, p. 187.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Definiţia răului, în Filo­calia 3, p. 31.

[5] Mt 15, 19.

[6] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 157.

[7] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, pp. 49 – 50.

[8] Mt 25, 41.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Răul ca nefiinţă şi moartea ca neputinţă (Joi, Săptămâna a VII-a după Rusalii)
Răul ca nefiinţă şi moartea ca neputinţă (Joi, Săptămâna a VII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin, atât în ceea ce privește cultul divin public, cât și cel particular. Toți creștinii botezați, clerici și mireni, au dreptul și datoria de a se însemna cu semnul Crucii. De asemenea, trebuie menționat și...

Evlavia creștină

Evlavia creștină

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Un om evlavios este un om ce își măsoară faptele, cuvintele și gândurile spre a plăcea lui Dumnezeu întru toate. Omul evlavios este, fără de îndoială, un om religios, un om...

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia este un model pentru orice mamă creștină. Ea este pomenită în calendarul creștin în data de 17 septembrie, alături de cele trei fiice ale sale. Sofia era o tânără creștină care trăia în Italia, la Roma, în timpul împăratului păgân Adrian (117-138). S-a...