Evanghelia zilei: Mt 15, 12 – 21
În vremea aceea, când s-au apropiat de Iisus, ucenicii Săi I-au zis: Tu ştii că fariseii, când au auzit acest cuvânt, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, le-a zis: orice sad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i pe dânşii; căci sunt călăuze oarbe, orbilor; şi când un orb călăuzeşte pe alt orb, vor cădea amândoi în groapă. Atunci Petru I-a zis: lămureşte-ne nouă pilda aceasta. Iar Iisus le-a grăit: oare şi voi sunteţi nepricepuţi? Dar nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi apoi se aruncă afară? Pe când cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om? Căci din inimă pornesc toate gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, blasfemiile. Deci acestea sunt cele care spurcă pe om; dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om. Iar, după ce a ieşit de acolo, Iisus s-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului.
„Răul ca nefiinţă şi moartea ca neputinţă”
Spune Domnul Hristos: „Din inimă ies gânduri rele”.[1] Dar de unde vine răul în om, unde îşi are originea răul? Originea răului se află în libertatea făpturilor create. „Nu există rău sau, mai exact, răul există numai în momentul în care este săvârşit”, scrie Diadoh al Foticeii, iar Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul răului: el există în neexistenţă.[2]
Aşadar, răul devine real numai prin mijlocirea voinţei care este singura raţiune a existenţei lui. Mai exact, voinţa este cea care dă răului o anumită fiinţă.[3]
În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dă o definiţie a răului:
„Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine. Nu e nici început, nici mijloc, nici sfârşit.”.[4]
Totuşi răul lucrează în lume şi are un început. Mai înainte de a intra în lumea văzută, prin voinţa lui Adam, răul a luat început în lumea nevăzută, spirituală. Voinţa duhurilor îngereşti care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu a fost cea dintâi care a dat naştere răului. De fapt, răul şi orice păcat şi amintim aici cele menţionate de Domnul Hristos: uciderea, adulterul, desfrânarea, furtişagul, mărturia mincinoasă,[5] – reprezintă o negare a fiinţei, o atracţie a voinţei către neant, o tăgăduire a fiinţei, a creaţiei, a lui Dumnezeu.[6]
Trebuie făcută aici o precizare: moartea este capătul răului în sensul că după moarte nici un om nu mai poate păcătui, chiar dacă ar vrea. Astfel moartea este pentru om ceea ce a fost căderea pentru îngeri.[7] La fel cum îngerii, după cădere, nu se pot întoarce şi nu pot deveni din îngeri răi îngeri buni, tot aşa omul, după moarte, nu mai poate săvârşi răul, dar nici nu se mai poate îndrepta de relele pe care le-a făcut în viaţă. Moartea este ca o sită care cerne răul, în sensul că răul rămâne în lumea aceasta şi nu poate trece în cea viitoare.
Media face câteodată unele anunţuri de genul: „a trecut la nefiinţă”. Trebuie să spunem că numai aceia trec la nefiinţă care în viaţa aceasta s-au identificat cu răul. Dar este aici un paradox: cei răi trec la nefiinţă, dar nu găsesc nefiinţa; nu mai găsesc în lumea viitoare răul, căci acesta a fost cernut şi a rămas în lumea aceasta. Aşadar iadul se poate defini astfel: comunitatea celor răi care nu mai pot săvârşi răul.
Citim şi în Evanghelia după Matei că iadul, respectiv focul cel veşnic este pregătit diavolului şi îngerilor lui.[8] Prin urmare diavolul nu locuieşte acum în iad. El este în lumea aceasta şi ne ispiteşte pe noi. De ce? Ca să ajungem noi în iad înaintea lui.
Ne aducem aminte de episodul cu demonizatul din ţinutul Gadarenilor. Legiunea de demoni care-l stăpânea acel demonizat îl ruga pe Domnul Hristos să nu le poruncească lor să meargă în adânc. Acest „adânc” nu trebuie înţeles în sens spaţial, ci în sens metaforic. Adâncul este iadul cel mai de jos din care nu este întoarcere.
Suntem ispitiţi, dar putem rezista ispitei. Cum? Prin post şi rugăciune. Fără post şi rugăciune ajungem la ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Cu alte cuvinte ne pregătim drumul spre iad.
Aşadar nu mâncarea care intră în trup este păcat, ci răutatea ce ne iese din suflet. Şi dacă suntem preocupaţi de felul cum mâncăm, în sensul că ne spălăm pe mâini de fiecare dată înainte de mâncare, tot aşa trebuie să fim preocupaţi şi de cuvintele şi gândurile ce ne stăpânesc mintea şi inima. Să fim cu luare-aminte, să ne măsurăm şi să ne cernem gândurile şi cuvintele şi, dacă găsim în noi cuvinte şi gânduri rele, să le mărturisim Celui care ni le poate asculta şi ierta. Şi apoi, prin rugăciune şi cu multă răbdare, să înmulţim gândurile bune. De ce? Pentru că gândurile bune sunt născătoare de gânduri bune, la fel cum gândurile rele, nespovedite, înmulţesc gândurile rele.
Deci, dacă ne spălăm zilnic mâinile, să nu uităm de suflet, care este cu mult mai presus faţă de trup. Să avem gânduri bune pentru gânduri bune, pentru ca să se spele cele rele, iar cele bune să se adune.
[1] Mt 15, 19.
[2] Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 110.
[3] Ibidem, p. 187.
[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Definiţia răului, în Filocalia 3, p. 31.
[5] Mt 15, 19.
[6] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 157.
[7] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, pp. 49 – 50.
[8] Mt 25, 41.
