Recomandare de carte: Arhimandritul Tihon Şevkunov, NESFINȚII SFINȚI ȘI ALTE POVESTIRI

de | iun. 4, 2020 | Cărți vechi și noi

Arhimandritul Tihon Şevkunov, Nesfinţii Sfinţi şi alte povestiri, trad. Florentina Cristea, col. „Pronia Divină”, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2013, 484 p.

Atunci când a fost oferită publicului românesc, Nesfinţii Sfinţi, promitea parcă un impact puternic asupra cititorilor. Poate nu asemenea celui al lui Laur de Evgheni Vodolazkin, dar parcă totuşi ceva pe-aproape. Traducerea fină şi bine alcătuită, semnată de Florentina Cristea, dublată de ţinuta grafică de invidiat, în cadrul căreia se remarca ilustraţia de-a dreptul atractivă, erau elemente ce îşi doreau cu certitudine să aibă parte de un public care s-o devoreze şi să-i pătrundă bogata paletă de sensuri.

Şi totuşi, ecourile critice nu au fost pe măsură, iar volumul se cere parcă încă descoperit în cultura românească. Amatorii de literatură au preferat parcă texte dedicate unor subiecte mai lumeşti decât viaţa monahală, atât de frumos şi cu un iz de ironie ce aminteşte parcă de Dostoievski sau Damian Stănoiu, ilustrată aici, în vreme ce cititorii de texte duhovniceşti s-au îndreptat mai degrabă înspre anumite texte cu un valenţe mai patericale şi un limbaj mai tributar encomiasticului decât cel de faţă. Nici abundenţa autobiograficului sau vivacitatea portretelor prezentate aici şi nici experienţa autorului, un erudit ce s-a remarcat în peisajul cultural şi cel teologic rus,  nu au reuşit parcă să înduplece masele, creştine sau nu, la zăbava unei lecturi ce-şi propune o pătrundere, adesea în duh şugubăţ, în bogata spiritualitate a lavrei Pskov-ului şi a spiritualităţii ruse a ultimelor două secole.

Textul e totuşi demn de luat în seamă, atât din perspectiva conţinutul său duhovnicesc, cât şi datorită valenţelor literare. Prea tânăr pentru memorii, părintele Tihon nu se prezintă pe sine într-o manieră ce i-ar putea atrage reproşuri precum lipsa de smerenie. Dimpotrivă, chiar şi atunci când se referă la propriile experienţe, ele îi slujesc drept pretext pentru a-l face pe cititor să se întâlnească parcă aievea cu chipurile unor mari părinţi duhovniceşti, al căror nume se leagă fie de lavra lui de metanie, fie de anumite etape ale biografiei sale.

Frumoasele reiterări ale unor pagini din proloage (p. 329-332) nu fac altceva decât să arate frumoasa continuitate de mesaj dintre acestea şi epoca în care trăim. Jovialitatea limbajului, pe alocuri mustind a arhaisme bisericeşti, pe alocuri a descriere literară sau a crochiu cu note hilare, reprezintă cu certitudine un semnal de alarmă. O avertizare cu privire la faptul că limbajul bisericesc trebuie adaptat noilor vremuri şi că lucruri pe care adesea, slujitorii sfintelor amvoane le spun pe un ton apăsat, dublat de o fizionomie încruntată, ar trebui poate rostite cu un zâmbet în colţul gurii, într-o notă care să nu stârnească frica, ci hazul. Un umor cu rol moralizator ar fi aşadar cel care s-ar cere. Aşa face părintele Tihon, de exemplu, atunci când, vorbind despre situaţia unui om care, folosindu-se de instituţia duhovniciei pentru a-şi justifica anumite năzbâtii, căuta mereu pe părintele care să-l aprobe. Definind categoria din care fac parte aceşti preoţi, el arată că:

„Un om înţelept a observat un lucru cert: „Stareţ[1] este foarte uşor să devii: trebuie doar să îţi doreşti”. Adică trebuie să îţi încrunţi sprâncenele, să iei o înfăţişare gravă, să ai un aer de om neînduplecat, dojenitor, să începi puţin câte puţin să proroceşti şi să dai binecuvântări în dreapta şi în stânga – după un asemenea om straniu mulţi se dau în vânt. Dar, se înţelege, că acesta nu este nicidecum un stareţ, ci doar un om care face pe plac oamenilor” (p. 414).

Dacă partea de început a lucrării se concentrează cu precădere asupra unor chipuri de oameni sfinţi şi a virtuţilor lor definitorii, sau a unor episoade din trecutul dificil al bisericii în comunism, aducând în atenţie efigiile unor oameni precum maica Eufrosina (p. 221-250), una dintre ultimele vieţuitoare ale mănăstirii de la Diveevo, atât de dragă sufleteşte Sfântului Serafim de Sarov, care a supravieţuit prigoanei comuniste, fiind călugăriţă în ascuns, înspre finalul ei, autorul nu omite nici aspecte mai puţin evocate în literatura de sorginte monahală, atât de pudibondă adesea în a reliefa latura umană a celor evocaţi. Astfel de exemplu, fără a pune în umbră curajul părintelui Rafail în faţa comuniştilor şi fără a oculta evidenţierea virtuţilor sale în cele ale slujirii, el nu trece cu vederea nici calitatea sa de vitezoman. Ba mai mult, între episoadele pe care le alege pentru a ilustra aceaastă „virtute” a avvei, se numără şi unul, în cadrul căruia, ea este „lăudată” de un părinte ce nu era altceva decât un pasager de ocazie:

– Opreşte!!! Opreşte!!!

Acel ţipăt îngrozitor l-a speriat pe părintele Rafail atât de tare, încât şi-a jertfit pe dată toate principiile sale şi a apăsat pe frână.

– Ce ai păţit, părinte?! am exclamat într-un glas speriaţi şi eu şi părintele Rafail.

Dar în loc de răspuns, părintele Gheorghe a sărit din maşină. Şi văzându-se în drum, şi-a vârât capul pe uşă şi a strigat:

– Niciodată! Auzi? Niciodată nu voi mai urca în maşina ta!

Şi atunci am înţeles că tot timpul de când se urcase la noi în maşină, părintele Gheorghe fusese pur şi simplu aproape într-o stare de leşin. Am început să îi cerem iertare, i-am făgăduit că mai departe vom merge încet şi cu grijă, dar părintele Gheorghe a refuzat categoric să urce din nou în „Zaporojeţ-ul” negru. A plecat mai departe şi a început să facă semn maşinilor care treceau, scrutându-ne din când în când cu privirea” (p. 466-467).

Desigur, nu doar situaţiile hazlii generate de diferite feţe bisericeşti cu care părintele a intrat în contact de-a lungul timpului, în diferite vremuri sau situaţii, ci şi hazul monahal însuşi, se regăseşte între subiectele frumos imortalizate în antologia sa ne-omogenă de crochiuri şi evocări. Uneori, acest umor specific mediului mănăstiresc se manifesta în relaţiile cu pelerinii, alteori în interacţiunile dintre diferiţi părinţi ai lavrei, iar alteori în relaţia cu animalele. Este şi cazul unui astfel de episod din biografia aceluiaşi părinte iubitor al smereniei, rugăciunii şi vitezei, dar şi al pisicilor:

          În ceea ce privea „fetele” şi „pisicile”, cum s-a exprimat acel părinte, într-adevăr, creştea cam mulţi pisoi în casa lui, deşi nu-i răsfăţa. Şezând pe un scaun şchiop, o mângâia cu piciorul pe favorita lui, apărută după plimbările specifice lunii martie, şi spunea:

– Tu, desfrânato, iarăşi te-ai plimbat.

Şi răspundea în locul ei:

-Nu, tu nu eşti monah, tu ai făgăduinţe. Dar eu sunt o făptură nevinovată” (p. 476).

Este deosebit de interesant cum aceste elemente, de un aparent conţinut mundan (a nu se omite însă că domnul Teodor Baconski a scris, la Sorbona, o redutabilă teză de doctorat dedicată râsului la Sfinţii Părinţi şi că problema hazului în spaţiul monahal a preocupat şi autori de orientare apuseană precum Umberto Eco), se potrivesc ca o mănuşă în puzzle-ul de povestiri, aparent neomogene, dar marcate totuşi de elemente comune precum cadrul spaţial al Pskov-ului, viaţa mănăstirească sau cea bisericească. Nu, ele nu reprezintă o insinuare subtilă şi demoniacă a „ecumenismului”, devenit „bau-baul” fundamentaliştilor, în spaţiul literaturii cu iz monahal, nici apanajul unui curent reformist ce diluează spiritualitatea, sau atacă monahismul la temelii! E doar o gură de aer proaspăt, o dovadă a frumuseţii în diversitate pe care adesea o pierdem din vedere într-un spaţiu teologic obişnuit atât de mult cu texte serioase, scrise de la înălţimea catedrei sau proclamate de la altitudinea amvonului. Nu mininalizează aspectele ce ţin de suferinţa bisericii în comunism şi nici nu le edulcurează în vreun fel sau altul. Dimpotrivă, folosindu-se de contrastul dintre suferinţă şi umor, arată inteligenţa Bisericii şi a unor slujitori ai ei, un element rar, dar extrem de valoros, ce a ajutat la depăşirea cu succes a unor situaţii critice! De aceea, invităm cititorul ca, alături de textele patericale, lucrările filocalice, densele tratate de teologie, sau chiar „dez-ingambatele” încercări literare postmoderne, să găsească o clipă de plăcut răgaz între textele arhimandritului Tihon, descoperind astfel o latură niţel altfel, dar defel diferită a spiritualităţii monahale răsăritene şi a vieţii bisericeşti a acestui areal.

[1] În spiritualitatea ortodoxă rusă, termenul de stareţ nu corespunde în mod obligatoriu statutului de conducător de mănăstire, ci este un nume atribuit unui părinte duhovnicesc ce se remarcă printr-o viaţă duhovnicească mai aparte. Aşa se face, de exemplu că, în lavra Optinei erau contemporani la finalul secolului al XIX-lea, mai mulţi părinţi care aveau statutul de stareţi, dar niciunul nu avea rolul de conducător al acestei mănăstiri. Aşa se întâmplă şi în cazul lucrării de faţă, în care părintele autor vorbeşte despre mai mulţi părinţi, cărora le atribuie statutul de stareţi. Pentru a-i diferenţia, teologii ruşi preocupaţi de acest aspect folosesc adesea pentru denumirea rolului administrativ termenul de „egumen” (n. n.).

Recomandare de carte: Arhimandritul Tihon Şevkunov, NESFINȚII SFINȚI ȘI ALTE POVESTIRI

 
Play/Pause Episode
00:00 / 6:53
Rewind 30 Seconds
1X
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/maxim-morariu/" target="_self">Ierom. Maxim Morariu</a>

Ierom. Maxim Morariu

Doctor în teologie al Faculății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laudae). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie) și un masterat în ,,Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în ,,Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz, Belgrad, precum și la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, Italia. A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 26 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (2 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al Revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional, secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, membru al Institutului de Istorie Eclesiastică „Nicolae Bocșan” (Cluj-Napoca) și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița).

Ultimele articole

Mai multe din Cărți vechi și noi
Recomandare de carte:  Duhovnicia, dulce povară (Arhim. Dumitru Cobzaru)

Recomandare de carte: Duhovnicia, dulce povară (Arhim. Dumitru Cobzaru)

Arhim. Dumitru Cobzaru, Duhovnicia – dulce povară, cuvânt înainte de pr. Cristian Sonea, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2020, 404 p. Duhovnicia reprezintă deopotrivă un aspect plăcut și provocator al pastorației. E interdisciplinară și suscită eforturi aparte, însă...

Pe aripi de înger

Pe aripi de înger

Mihaela Gligan, Pe aripi de înger, col. „Junior”, Editura Via, Editura Felicitas, Cluj-Napoca, Stockholm, 2020 Mihaela Gligan e deja un scriitor cunoscut publicului larg, datorită textelor publicate anterior. Om de mare sensibilitate, dânsa reușește să-l facă pe...

Familia și tinerii – o altfel de perspectivă

Familia și tinerii – o altfel de perspectivă

Familia a fost și rămâne un pilon important al existenței umane, o valoare socială perenă. A o plasa în relație cu tinerii înseamnă a-i valorifica, pe de-o parte calitatea de formatoare a lor, căci, într-o formă sau alta, fiecare existență umană e legată de „sânul”...