Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui, trad. Nicolae Turcan, col. ,,Spiritualitate”, vol. 13, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2017

Recenzie de Maxim Morariu

Traducerea în limba română şi publicarea la editura Renaşterea din Cluj-Napoca, a antologiei de texte ce poartă semnătura părintelui Boris Bobrinskoy, intitulată în mod expresiv: Compasiunea Tatălui, se constituie într-un frumos şi inspirat eveniment editorial. Autorul s-a dovedit, prin contribuţiile aduse discursului teologic trinitar[1] şi celui pnevmatologic[2], dar şi prin alte lucrări[3], o personalitate de prim rang a teologiei răsăritene din spaţiul european şi un dascăl important al prestigiosului institut ,,Saint Serge” din Paris.

Volumul de faţă confirmă acest lucru, abordările din structura sa tripartită oferind informaţii interesante cu privire la teologia kenotică şi aplicabilitatea ei, modul în care se reflectă ,,arta chemării numelui” (p. 139), o tehnică omniprezentă în mistica tuturor religiilor, în rugăciunea inimii, sau relaţia dintre limbaj, teologie şi tradiţie.

Amplul text introductiv semnat de Maxim Egger (pp. 5-65), îl familiarizează pe cititor cu opera şi gândirea teologului francez de origine rusă. Folosindu-se de o structură des întâlnită în cadrul cercetărilor de acest fel, el oferă o amplă prezentare biografică a autorului, în cadrul căreia este valorificat un material documentar inedit vast, rezultat în urma unui interviu cu dânsul, urmată de o trecere în revistă a principalelor repere ale activităţii sale ca duhovnic (pp. 29-30) şi a operei sale teologice şi a impactului ei (pp. 30-64). Folosindu-se de subunităţi tematice precis delimitate, prefaţatorul ,,despică” gândirea părintelui Boris în mai multe teme, evidenţiindu-i reperele principale şi corelându-le. Astfel, de exemplu, sintetizând contribuţia sa la reevaluarea teologiei trinitare din spaţiul ortodox, evidenţiază raporturile perihoretice din structura avută în vedere, exemplificându-le prin acţiunea ,,odihnei Duhului peste Fiul” (pp. 48-50)[4]. Apoi, referindu-se la modul în care se îngemânează trăirea mistică cu reflecţia teologică în gândirea părintelui, vorbeşte despre simplitatea mesajului transmis de el şi centralitatea lui evanghelică[5].

Toate acestea sunt urmate de textele propiu-zise, rostite de autor în cadrul unor manifestări sau publicate în paginile unor reviste importante din peisajul teologic, şi antologizate ulterior aici. În cadrul lor, pornind de la anumite paragrafe scripturistice pe care, uneori îşi propune să le interpreteze, alteori le foloseşte doar ca pretext pentru o serie de analize teologice ample, părintele realizează ample investigaţii teologice. Astfel, de exemplu, în primul dintre texte, pornind de la exclamaţia lui Ioan Botezătorul: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), vorbeşte despre chenoză şi multiplele ei valenţe, definind păcatul şi reliefând metmorfozarea lui în concepţia vetero şi cea nou-testamentară[6], şi modul în care acesta a influenţat activitatea răscumpărătoare.

Alteori, pătrunzând în profunzimea unui fenomen sau descriind un element de teologie, se lansează în adevărate meditaţii în cadrul cărora îngemânează teologia şi filosofia şi-şi invită cititorul să scruteze zările celeste, lăsându-şi mintea să se unească cu inima într-un frumos periplu. Iată un astfel de exemplu:

„Dragostea divină – dragoste adevărată – este prin natură dăruitoare şi jertfelnică. Această iubire este deci întotdeauna, chiar în sânul Dumnezeieştii Treimi, dar de sine către celălalt, către cel iubit. Dragostea intratrinitată este acest schimb fericit şi infinit pe care ni-l descrie icoana Sfântului Andrei Rubliov ,,Ospitalitatea lui Avraam”, şi pe carele Fratele Daniel Ange[7] a cântat-o atât de bine în opera sa Îmbrăţişarea focului.

Tot aşa este iubirea trinitară atunci când creează în faţa ei fiinţe libere, chemate la dragostea dumnezeiască. Dumnezeu acceptă să poată fi refuzat, să fie limitat; este kenoza sa creatoare – înainte chiar de păcat -, revărsarea Sa de iubire. Noi atingem aici jertfa kenotică în rădăcinile sale dumnezeieşti. Dar suferinţa nu vine decât mai târziu. Apare când această dragoste dumneziască este contestată, batjocorită, respinsă” (pp. 76-77).

Textele părintelui Boris nu rămân însă prinse în creuzetul unor timpuri trecute, şi nu se limitează la a fi doar meditaţii teologice abstracte. Mesajul lor este actualizat, iar aspectele teologice sunt ancorate practic. Autorul arată cum se răsfrâng chestiunile de teologie doctrinară pe care le prezintă în viaţa Bisericii, subliniază aspectele lor morale, sau actualizează, acolo unde este cazul, mesajul lor. Astfel, el vorbeşte despre ,,Mireasa Mielului” (p. 87), Biserica, şi calitatea ei de beneficiară şi continuatoare a operei chenotice, prin lucrarea sacramentală[8], despre reciprocitatea iertării şi calitatea ei de atribut al Tatălui, ce se primeşte însă prin Fiul[9], despre relaţia de interdependenţă dintre Euharistie şi rugăciunea inimii[10], şi alte chestiuni similare.

Astfel de abordări şi problematizări alcătuiesc lucrarea părintelui profesor Boris Bobrinskoy, un mare teolog contemporan. Pentru spaţiul teologic românesc, publicarea ei se constituie într-un eveniment important, atât datorită ideilor noi şi utile pe care le aduce ea, cât şi datorită faptului că, între autorii pe care-şi fundamentează uneori ideile, se numără părintele Stăniloae (de exemplu, la pp. 155-156), dar şi din pricina utilităţii teologice şi morale a celor prezentate aici. De aceea, s-ar cuveni ca lucrarea lui să fie intens citită şi răscitită, analizată şi discutată în spaţiul teologic, dar în acelaşi timp, ea se va constitui cu certitudine într-o piesă valoroasă a bibliotecii fiecărui creştin preocupat de chestiuni teologice.


[1] Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, trad. Măriuca Alexandrescu, Adrian Matei Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005; Idem, Monothéisme et Trinité, col. “Publications des Facultés Universitaires Saint-Louis. Collection générale”, No. 52, Facultés Universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 1991.

[2] Idem, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. Măriuca Alexandrescu, Adrian-Matei Alexandrescu, col. ,,Teologi ortodoxşi străină”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.

[3] Idem, Cerurile deschise – omilii, trad. Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002; Idem, Intercommunion des chrétiens s’interrogent : eucharistie, église, unité, col. “Église en dialogue”, Editions de Maison Mame, Tours, 1969; Idem, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, col. ,,Eclesiologia”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.

[4] ,,Dacă există neîndoielnic o relaţie a lui Hristos care dă Duhul, aceasta nu epuizează întreaga bogăţie a relaţiei dintre Hristos şi Duhul. A ne limita la această relaţie unilaterală, la această formulă simplă a lui Hristos ca izvor al Duhului, este o sărăcire a Tainei. Căci nu trebuie uitat că Hristos însuşi este format de Duhul, purtat de Duhul, trimis de Duhul în deşert şi lucrând în Duhul”. Idem, Compasiunea Tatălui, trad. Nicolae Turcan, col. ,,Spiritualitate”, vol. 13, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2017, p. 49.

[5] ,,Pentru un om precum părintele Boris, acest prim nucleu al tradiţiei pe care-l constituie Evanghelia este unul dintre locurile privilegiate ale întâlnirii cu fraţii şi surorile de alte confesiuni: ,,În faţa celorlalţi, mi se pare mai puţin important să mă prezint ca ortodox sau să pun exagerat în valoare ceea ce este specific Ortodoxiei, decât să vorbesc despre lucruri fundamentale care există şi pe care le regăsim în inima oricărui creştin şi a oricărei fiinţe umane”. Ibidem, p. 62.

[6] ,,Foarte devreme în Vechiul Testament şi într-o manieră definitivă în cel Nou, chipul unei tiranii, a unei forţe personale ostile lui Dumnezeu, se profilează înapoia acestei stări de sclavie a păcatului. Păcatul este personificat, după cum o va spune mai târziu Sfântul Irineu (peccatum peccans). Iisus va demascape tatăl minciunii, pe Satan ispititorul, care încearcă să îmrăştie pe copiii lui Dumnezeu”. Ibidem, pp. 69-70.

[7] Daniel Ange (n. 1932), preot şi călugăr catolic, de origine franco-belgiană, autor al mai multor lucrări de referinţă în domeniul spiritualităţii. Pentru mai multe informaţii cu privire la viaţa şi activitatea lui, a se vedea şi: https://fr.wikipedia.org/wiki/Daniel-Ange_de_Maupeou_d%27Ableiges, accesat 12. 03. 2017; http://www.daniel-ange.com/, accesat 12. 03. 2017.

[8] ,,În Duhul, Biserica va continua opera de milostivire, de vindecare, de compătimire, de iertare a Mântuitorului. Toate Tainele Bisericii – în special spovedania şi maslul pentru bolnavi -, toate binecuvântările şi mijlocirile sunt tot atâtea manifestări ale puterii dumnezeieşti de vindecare, de iertare, de mângâiere, de viaţă pentru trupurile noastr păcătoase, bolnave şi muritoare”. Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui, p. 87.

[9] ,,Doar adresându-ne Tatălui putem găsi şi primi iertarea, putem deveni în stare să iertăm. Iisus îl roagă pe Tatăl pentru iertare chiar când Se află e cruce. Nu el iartă, ci Tatăl… S-ar putea spune că locul suprem al iertării este Tatăl, fiindcă noi suntem cu toţii copiii Lui. Suntem cu toţii chemaţi să devenim copiii Lui şi această frăţietate nu poate trece decât prin iertare”. Ibidem, p. 95.

[10] ,,Continuitatea şi permanenţa euharistiei în rugăciunea inimii – rugăciunea neîncetată – este confirmată în structurile sau legile comune ale euharistiei şi rugăciunii. În primul rând, ambele au un aspect ,,exclusiv”: excluderea comunităţii liturgice şi a persoanei umane din lume, pentru întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeu, întâlnire bisericească, şi în acelaşi timp personală”. Ibidem,  p. 157.

Recomandare de carte: Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui

 
 
00:00 / 4:29
 
1X