Scrisul autobiografic e cu certitudine o experienţă dificilă. A vorbi despre tine presupune un risc multiplu: pe de-o parte, scriitorul riscă să se laude excesiv,  contribuind prin aceasta la decredibilizarea sa şi la crearea unui context literar hilar, pe de altă parte, există riscul unei evaluări imprecise a experienţelor trăite. În plus, a scrie despre sine reprezintă o experienţă transformatoare. Una care-l transformă pe autor într-un om vulnerabil. Poate de aceea, mulţi oameni importanţi ai vremurilor prezente şi trecute nu şi-au asumat această menire, de-a lăsa posterităţii memorii sau jurnale.

Conştientetă de aceste lucruri, Doina Cornea a ales totuşi s-o facă. Informaţiile pe care ea le publică în jurnalul editat în anul 2009 de Fundaţia Academia Civica, corelate cu cele din paginile altor volume de dialoguri sau de texte[1], se constituie în ample mărturii cu privire la ororile comunismului.

Volumul, prefaţat de cunoscuta scriitoare Ana Blandiana, care remarcă fervoarea metafizică ce caracterizează însemnările autoarei[2], cuprinde însemnări cu privire la viaţa ei cotidiană, începând cu anul 1988. Momentele grele, marcate de presiuni puternice din partea autorităţilor comuniste, de supraveghere intensă, sunt dublate de anumite situaţii familiale dificile (ca de exemplu, moartea mamei). Ele o determină pe scriitoare să se concentreze asupra unor noţiuni de intrinsecitate, să-şi pună întrebări chiar cu privire la crezurile proprii şi cu privire la relaţia dintre memorie şi interpretarea faptelor[3], sau să redacteze adevărate pagini de autobiografie spirituală. Iată un astfel de exemplu:

„Fiecare clipă este o chemare. Sunt chemările Tale. Când nu le aud sau mă prefac că nu le aud, Te alung din mine, devin impermeabilă. În fiecare clipă Tu mă chemi, atât prin semnele binelui din jur ca să mă bucur de bine cu re-cunoştinţă (şi în sensul de re-cunoaştere), cât şi prin semnele răului, ale absenţei şi uitării de Tine, ca să Te readuc acolo de unde eşti alungat – în primul rând, în propriul meu cuget.

Tu mă chemi adesea tocmai prin relele care mă năpădesc, încercând astfel să mă scoţi din inerţie şi din somn. Sunt bătută şi înjosită pe nedret de cei ce au în mână puterea…, e o chemare a Ta de a nu-mi pierde curajul dreptăţii. Sunt încercuită de miliţie, izolată de prieteni şi cunoştinţe… Tu mă chemi să mă apropiu de Tine, să te simt alături ca pe un Prieten, ca pe un Sprijin real. În această nesiguranţă, Tu mă înveţi ca să nu te am cu adevărat decât pe Tine… să simt acest lucru”[4].

Dacă suferinţa este cea care se amprentează puternic asupra sufletului autoarei, determinând reorientarea ei înspre spiritualitate şi spiritualizare, ea nu este totuşi un element care o face să piartă simţul realităţii. Conştientă de importanţa culturii vii şi de rolul ei în viaţa omului[5], doamna Cornea este totuşi ancorată în realităţile pragmatice ale lumii în care trăieşte. Acest lucru este lesne vizibil în lectura unor însemnări cu privire la mama dânsei[6], care-i generează adesea prilejul unor frumoase reamintiri:

„Uitându-mă la mama îmi trec prin faţa ochilor o mulţime de amintiri legate de paradisul copilăriei mele… grădina din Şercaia… amenajată şi întreţinută e mama… soare, flori parumate, alei îngrijite, iarbă răcoroasă… Era şi tata acolo. Mă învăţa să nu-mi fie frică de urzici, să disting urzicile bune de cele rele”[7].

Şi experienţele traumatice sau repercusiunile pe care le are atitudinea ei de dizidentă asupra faimiliei, se regăsesc în paginile însemnărilor. Astfel, uneori vorbeşte despre situaţia ciudată a fiului dânsei[8], alteori meditează cu privire la sacrificiul pe care îl face şi importanţa lui[9], iar alteori descrie atmosfera sufletească ce o măcina în timpul detenţiei din beciurile Securităţii:

„O jalnică şi obsedantă frustrare a pus stăpânire ep mine. Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celula din beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsată ziua şi noaptea, deopotrivă, asupra noastră, din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră (cât suprafaţa unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi de fier, suprapuse; frigul şi mucegaiul pretutindeni… şi mai ales, cumplita spaimă de a-l şti pe Tin Tin arestat alături de mine… sacrificat…”[10]

Amintirile notate cu oarecare consecvenţă în jurnal sunt apoi însoţite de alte însemnări sporadice, de anumite scrisori, dar şi de un frumos interviu în care, Georgeta Pop moderează o masă rotundă ce cuprinde descrierea experienţelor din comunism, relatate atât de protagonista memoriilor, cât şi de fii ei, Adriana Combes şi Leonin Iuhas (pp. 149-280). Apoi, înspre finalul volumului se regăseşte o listă a fotografiilor ce împodobesc textul, dar şi o anexă documentară, cât se poate de potrivită pentru un astfel de demers.

Astfel, jurnalul doamnei Doina Cornea, însoţit de toate aceste elemente, se constituie într-o operă frumoasă şi importantă, ce va rămâne o mărturie atât cu privire la atrocităţile comunismului, cât şi cu privire la rezistenţa unor oameni de atunci şi complexitatea formelor ei. Cunoaşterea şi lectura lui se constituie într-o îndatorire pentru generaţiile care nu au cunoscut zăduful acelor vremuri, dar şi într-un act de respect şi de asumare a unei istorii dureroase, pentru toate generaţiile.

Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete, col. ,,Istorie orală”, vol. 13, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2009.

Recenzie de Iuliu-Marius Morariu

[1] Precum: Doina Cornea, Faţa nevăzută a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri cu Rodica Palade, col. ,,Remember”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999 (apărut şi în limba franceză: Idem, La face cachee des choses : 1990-1999 – dialogue avec Rodica Palade, col. ,,Vox Latina”, Editions du Felin, Paris, 2000); Idem, Liberté?: entretiens avec Michel Combes, Les Editions de Criterion, Paris, 1990; Idem, Puterea fragilităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Idem, Scrisori deschise şi alte texte, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

[2] ,,Există în acest jurnal al Doamnei Doina Cornea, din anii de maximă persecuţie şi primejdie, o asemenea fervoare metafizică, o asemenea dorinţă de a descoperi adevăratul sens al lucrurilor, de a despărţi ceea ce este esenţial şi peren de ceea ce – oricât de dureros – este derizoriu, încât întâmplările din solul cărora cresc plantele luminoase ale gândurilor se estompează până la dispariţie, aşa cum realitatea din spatele tablourilor nonfigurative devine neglijabilă”. Ana Blandiana, ,,Cuvântul editorului”, în Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete, col. ,,Istorie orală”, vol. 13, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2009, p. 7.

[3] ,,Poate interpretarea pe care o facem lumii noastre este total eronată. S-ar putea să nu fim tocmai fiinţele superioare şi superior organizate (aşa cum credem) din sistemul vital de pe Terra… O emisiune mai veche de la televiziune (realizator – Bacalu), despre sensibilitatea plantelor mi-a dat de gândit. O plantă-martor l-a recunoscut, in cinci subiecţi umani care i-au fost înfăţişaţi, pe agresorul care a maltratat planta din imediata ei vecinătate…Memoria? Simpatie? Plantele nu au sistem nervos. Care este sursa acestei ,,sensibilităţi”?” Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete, col. ,,Istorie orală”, vol. 13, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2009, p. 21.

[4] Ibidem,  pp. 41-42.

[5] ,,Cultura nu poate fi vie decât în măsura în care valorile ei sunt trăite, transformate în atitudini spirituale manifeste şi constante, chiar şi în cele mai potrivnice împrejurări. Artiştii, scriitorii noştri sunt, în bună parte, numai meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat plastic (poezie, proză), în care nu pun nici un fel de crez, de vreme ce sunt oricând dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e”. Ibidem, p. 43.

[6] ,,Mă uit la mama. Azi împlineşte nouăzeci de ani. De un an şi jumătate e ţintuită la pat. Nu prea mai e conştientă de situaţia e. Totuşi, mai are momente de luciditate şi dă semne certe de afectivitate. Surprind la ea o nevoie sporită de tandreţe, de căldură, de protecţie. Îmi spune ,,mamă”, când o tratez cu duioşie. Când o neglijez, se închide în ea însăşi”. Ibidem, p. 48.

[7] Ibidem, pp. 48-49.

[8] ,,Zile de groază. Tin-Tin a fost concediat. Cu siguranţă, din cauza activităţii mele de opoziţie la nelegiuirile acestui regim. Nu cred că se va putea reangaja în curând. Toate întreprinderile (şi instituţiile) sunt astfel organizate încât depind de tentaculele puterii (securistul întreprinderii, şeful de cadre – securist şi el – , secretarul organizaţeii de bază a PCR) care le dirijează, le conduc îndeaproape, înebuşind orice iniţiativă proprie”. Ibidem, p. 52.

[9] ,,Sigur, sacrificiul nostru este imens, raportat strict la familia noastră, iar rezultatul său e imperceptibil după toate aparenţele – chiar inexistent. Protestele nu se înmulţesc, nici gesturile de solidaritate. Oamenii mărunţi consinuă să tacă şi să îndure resemnaţi”. Ibidem, p. 53.

[10] Ibidem, p. 17.