Ferdinand este fericitul rege care-a apucat să vadă revenind în trupul ţării Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Ar mai fi fost câteva mici teritorii, o parte în Banat, o alta în Apşa, pe care şi le-ar fi dorit re-înfrăţite, dar n-a fost să fie. În orice caz, în timpul lui, România a avut cea mai mare suprafaţă din ultimele secole, a fost, aşa cum uimit o numea copilaşul descris de Lucian Blaga, „dodoloaţă”.
Născut în anul 1865 şi decedat la Castelul Peleş în 1927, nepotul lui Carol Întâi a fost instalat ca al doilea rege al României în data de 10 octombrie 1914. Asemenea celui pe care-l va succede la tron, va avea parte de o educaţie cazonă, devenind, în anul 1885, în calitate de absolvent al şcolii de ofiţeri din Kasell, sublocotenent în Regimentul întâi de Gardă de la Curtea Regală Prusacă. Anul 1889, marcat de renunţarea fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana României, îl va face pe Ferdinand, proaspăt absolvent al Şcolii superioare de ştiinţe politice şi economice din Tübingen, să devină Prinicpele succesor. În acest context, se va stabili în România, unde îşi va continua cariera militară, într-un mod apreciat de istorici ca fiind de-a dreptul strălucit.
La 29 decembrie 1892, Ferdinand se va căsători la Sinmaringen cu Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, înrudită cu majoritatea monarhilor importanţi din spaţiul european. Ea va fi faimoasa regină care-l va însoţi şi-i va fi de mare ajutor în mai multe momente de răscruce ale vieţii sale şi ale ţării.
Însăşi urcarea pe tron a lui Ferdinand nu se va petrece sub cele mai bune auspicii. Marele Război va fi cel care va marca începutul domniei lui, iar intrarea României în acest angrenaj al morţii nu va cunoaşte, în prima parte a acestei perioade, un mare succes. Aşa se face că în 1918, curtea se găsea refugiată la Iaşi, iar România era constituită din acest oraş şi câteva sate ce împrejmuiau oraşul. Şi totuşi, finele conflagraţiei îl va găsi la masa negocierilor şi datorită unui context istoric favorabil şi a prezenţei de spirit a unor oameni precum Regina Maria, va deveni regele României Mari. Al celei mai mari Românii pe care am avut-o până atunci! Încoronarea se va petrece câţiva ani mai târziu, la 15 octombrie 1922, la Alba-Iulia, într-o catedrală ridicată special în acest scop, pe un loc cu puternice reverberaţii istorice.
Deşi va constitui momentul cel mai important al domniei regelui Ferdinand, unirea nu va reprezenta decât startul unei serii de reforme, constituţionale şi nu numai, menite să o consolideze. Puţinii ani care-i vor mai rămâne până la 20 iulie 1927, când un cancer galopant la colon îl va răpune, vor fi folosiţi de suveran pentru a da ţării o nouă constituţie, în 1923. Va încorpora atunci toate teritoriile în România şi din punct de vedere constituţional în trupul ţării şi va introduce votul universal. Tot el va fi şi cel care va pune bazele unei interesante reforme agrare.
După Marea Unire, suveranul va recunoaşte şi meritele Bisericii în realizarea acestui eveniment. Toţi episcopii şi liderii Bisericilor importante vor primi, în urma acesteui fapt, statutul de membri de drept ai Parlamentului României. Biserica Ortodoxă va beneficia de asemenea de pe urma eforturilor diplomatice colegate, în cadrul cărora Casa Regală a avut un rol important, în anul 1925. Atunci va fi recunoscut statutul ei de Patriarhat, iar instituţia va avea parte de instalarea Mitropolitului Primat Miron Cristea, în această funcţie.
Iată chipul unui mare bărbat, de numele căruia se leagă nu doar realizarea unor mari reforme, ci şi evenimentul Marii Uniri. De peste veacuri, îi transmitem şi noi bucuria întâlnirii şi-l salutăm respectuos.
