Reportaj: Pelerini clujeni, la mănăstirile de la poalele Carpaţilor Meridionali

de | sept. 2, 2017 | Activități parohiale

50 de credincioși de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, au pornit pe cărările înalte ale Carpaților Meridionali, traversându-i, la dus, pe drumurile șerpuitoare ale Transfăgărășanului, la întoarcere pe cele ale Transalpinei, pentru a descoperi frumusețile mănăstirilor argeșene, vâlcene şi gorjene de sub munte. Pelerinajul a stat sub semnul „Anul Omagial al iconarilor și al pictorilor bisericești” în Patriarhia Română, informează ziarul Lumina.

Însoțiți de părintele Ciprian Taloș, am plecat la drum dimineața devreme, din Clujul somnoros; l-am lăsat să mai lenevească un pic, căci ne chema în zare, banda întunecată de asfalt pentru a ne conduce pe drumul înveșmântat în verdele brazilor. Nu departe de Sălişte şi Sibiel, așezată în căușul Depresiunii Cibinului, păzită cu strășnicie de Munții Cindrelului, ne invită să-i călcăm pragul Mănăstirea Orlat, cu hramul „Sfânta Treime”. Crucea Mântuitorului, la picioarele căreia măicuțele au așezat flori, străjuiește mănăstirea frumoasă, înconjurată de un zid de piatră.

Poteca asfaltată, umbrită de brazii care au venit și ei mai aproape să vadă minunea, ne conduce spre turnul alb al clopotniței, sprijinit pe umerii celor două clădiri laterale din piatră, cu acoperiș de tablă. În stânga se ridică lăcașul sfânt, la fel de alb. Deși istoria mănăstiri este scurtă, ridicată pe proprietatea monahului Macarie Agachi, piatra de temelie fiind pusă în anul 1993 și biserica, sfințită în 2001, tot ansamblul monahal, chiliile, altarul de vară, clo­potnița dau mărturie că aici rugăciunea s-a împletit cu munca și, de la poale de Carpați, se ridică spre cer tămâia mulțumirii pentru toate darurile cu care am fost binecuvântați. Aceeași mul­țumire o aducem și noi, pășind în biserica pictată în tehnica frescă de pictorii Gabriela și Sabin Drinceanu din Iași, împreună cu ucenicii. Lemnul strănilor, lăcuit, de culoarea mierii, al baldachinului din stânga ce adăpostește o raclă cu moaște, al iconostasului, sporește căldura și lumina care izvorăsc din chipurile ascetice, înalte ale sfinților ce ne privesc cu ochi mari, rugându-se împreună cu noi.
Plecăm din acest rai al florilor, ierbii și al brazilor, traversăm Depresiunea Sibiului și apoi a Făgărașului, fără să luăm seama la invitația Oltului de a tăia împreună cu el munții.
Urcăm, așa cum ne-am plănuit, de la Cârțișoara, pe Transfăgărașan, drumul scăldat în soare, şerpuitor, spre sud. Pe această mare zbuciumată de creste, drumul se încolăcește pe 90 de kilometri, ca un șarpe imens urmând umerii rotunjiți ai curbelor de nivel. Spectaculos, acest „drum din nori” ține cu răsuflarea tăiată pe cei neobișnuiți cu asemenea aventură la înălțime. Ajungem la Cabana Bâlea, unde în stânga, zărim lacul glaciar Bâlea, la 2040 metri.

Apoi, devenim vecini cu înălțimile amețitoare pe care le vedeam de jos, unde, stânca sură, muşcată adânc pe alocuri, de frig, de arșiţă şi de ghețarii de odinioară, care au frământat necruțător până și roca dură, desprinzând râuri de pietre și săpând în ea riduri uriașe, nu mai primește decât pătura moale a ierbii alpine, ruptă pe alocuri, dezvelindu-i coastele cenușii, bătucite de vreme. Pentru a ne potrivi respiraţia cu a Celui Ce a creat munţii, apele, văile acestea frumoase, facem popas la Fântâna Carmen, unde apa rece ca gheaţa adusă din măruntaiele acestor munţi şopteşte poveşti de viaţă adevărate, ale celor care, militari şi constructori, şi-au trăit aici o bună parte din viaţă, dând numele copiilor lor unor izvoare, poate pentru a-şi ostoi setea de cei dragi şi a-şi mângaia sufletele în aceste locuri unde doar zumzetul de şantier şi detunările de dinamită trezeau din amorţeală cele din jur.

Trăim un sentiment ciudat în această ţară de piatră, înconjuraţi din toate părţile de văluri nesfârşite verzui-gri de creste golaşe aruncate peste văi, care ating îndrăzneţ cerul albastru pe care fumegă câţiva norişori alburii: acela că Dumnezeu, în marea Sa dragoste, ne-a aşezat în palme toate ale Sale, făcându-ne stăpânitorii acestei lumi, şi totodată, folosindu-ne de toate ale Sale pentru „a nu strivi” ci a înmulţi „corola de minuni a lumii”, aşa cum au dovedit-o din plin cei ce au tăiat munţii pentru a ne oferi nouă prilej de mulţumire Celui Prea Înalt.

Pornim pe şerpuitoarele drumuri din golul alpin, spre culmile invadate iarăşi de brazii veseli şi ne oprim să admirăm impresionanta construcţie a Barajului de la Vidraru şi a Lacului de acumulare.

Coborând cu părere de rău din tâmpla înaltă a munţilor, ne mângâiem privirile cu alte frumuseţi, cum ar fi Cetatea Poenari, ce a aparţinut lui Vlad Ţepeş, care a făcut parte dintr-un lanţ de fortificaţii ce apărau hotarul de nord al Ţării Româneşti.

Mănăstirea de la Curtea de Argeş

La Arefu, ne luăm rămas bun de la drumul care urcă spre cer, şi, ca întotdeauna, când ne apropiem de Curtea de Argeş, simţim că cerul a coborât pe pământ.

După cum spune legenda Meşterului Manole, „pe Argeş în jos, pe un mal frumos”, ne întâmpină, maiestoasă şi suplă, în haina albă, dantelată, cu joc de linii şi înflorituri ingenioase de lumini şi umbre, ctitoria voievodului Neagoe Basarab, într-o grădină superbă, în care toate sunt cu bună rânduială.

A fost construită între anii 1512-1517, în stil  bizantin, cu influenţe arabe şi persane ce-i conferă o notă de unicitate, iar pictura originală a fost opera renumitului pictor Dobromir din Târgovişte. În decursul timpului mănăstirea a fost restaurată de Matei Basarab (1652-1654), de Şerban Cantacuzino (1678-1688), iar forma actuală a fost dată de arhitectul francez André Lecomte du Nouy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, între 1875-1886.

Înăuntru, ne întâmpină o frumuseţe fină şi discretă. Cele 12 coloane aurii care susţin pronaosul, în spirală sau simple, pe care se întrec, intersectându-se în romburi, tulpini, verzi, albăstrui şi flori albe, reprezintă apostolii Mântuitorului pe care se sprijină învăţătura de veacuri a Bisericii, ca pe umerii unor uriaşi. Aici s-a scris istorie; aşa spun chipurile voievozilor zugrăvite în pronaos: Neagoe Basarab împreună cu Doamna Despina şi copiii săi, Mircea cel Batrân, Radu de la Afumaţi, Regele Carol I, Regina Elisabeta, ale căror morminte le regăsim înauntru, alături de cel al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria. În interior, pictura murală, în ulei, a fost executată de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş. Catapeteasma, din secolul al XIX-lea, cu partea de jos din marmură, şi cea de sus din bronz, este lucrată cu motive florale şi geometrice, cu aceeaşi migală, fineţe şi simţ artistic. Ea poartă pe fondul aurit doar câteva icoane, Maica Domnului, Măntuitorul, Sfinții Apostoli Petru şi Pavel. Deasupra uşilor împărăteşti, Sfânta Mahramă, iar pe dvera neagră, într-un medalion auriu, înconjurat de flori, ne binecuvintează Mântuitorul din Icoana Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri.

Ieşim din biserică cu sufletul plin de frumuseţea izvorâtă din marea dragoste pentru Hristos a tuturor celor care au împodobit cu măiestrie acest locaş şi mergem la Capela paraclis, simplă, din cărămidă roşie, care îşi înalţă turnul subţiratic spre cer, din faţă, ascunsă vederii de maiestuoasa biserică albă.

În lumina puţină ce pătrunde prin ferestrele înguste, strălucesc auriul veşmintelor şi aureolele sfinţilor, iar în stânga, în baldachinul de lemn, ne închinăm cu evlavie la racla cu moaştele Sfintei Filofteia, cea care ne îndeamnă la smerenie şi la bunătate, la milostenie şi mărinimie. Prin curajul ei de copil nevinovat I-a urmat lui Hristos, Care a odihnit-o în lumina Sa cea veşnică şi ne îndeamnă şi pe noi să-i urmăm bărbăţia în a împlini poruncile date spre mântuire. Cu sufletul împăcat, părăsim acest loc binecuvântat. A fost încă un dar prin care Dumnezeu a vrut să ne arate generozitatea în a revărsa spre noi nu doar minunăţiile pe care El le-a creat, purtându-ne pe „Drumul spre nori”, ci şi cele pe care omul iubitor de cele sfinte le-a aşezat drept mărturie de credinţă nestrămutată, aşa cum este această nestemată de preţ de la Curtea de Argeş.

Mănăstirea Dintr-un Lemn

Drumul continuă spre Râmnicu Vâlcea şi trecând prin aşezări frumoase, de la margini de codru, pe vatra unuia din satele comunei Frânceşti, Dezrobiţi, ne oprim cu aceeaşi bucurie la Mănăstirea Dintr-un Lemn.

Dincolo de poarta de lemn frumos sculptată cu icoane, aleea largă cu băncuţe cochete ne conduce spre clădirile albe din stânga care închid ca un zid grădina splendidă ce adăposteşte ansamblul monahal. Intrăm pe sub bolta ovală ce desparte chiliile; aici, totul e verde, cu un gazon impecabil. Altă boltă se deschide în alt rând de chilii care ocrotesc în altă grădină, biserica de piatră spre care urcăm câteva trepte. Apoi, alte scări, mărginite de viţă de vie, şerpuind prin iarba cu copaci seculari, ne duc ca-ntr-o poveste spre inima acestui loc, biserica micuţă de lemn, aşezată pe un covor de piatră, scăldată într-un mănunchi de raze ce cad în evantai pe acoperişul fără turlă.
În jurul ei, o pace desăvârşită se răspândeşte de la mormintele ce o înconjoară, învăluite în vălul multicolor al crăiţelor, cârciumăreselor şi trandafirilor. Intrăm smeriţi pe uşa scundă, şi aici, o măicuţă ne spune istoria locaşului de la poale de pădure, apărut în secolul al XVI-lea, construită în urma aflării unei icoane a Maicii Domnului, de către un călugăr într-un stejar secular, în urma îndrumării acesteia de a-i zidi mănăstire din trunchiul acestui copac.

Şi Dumnezeu a rânduit ca acest sfânt locaş micuţ, să dăinuiască până astăzi, purtând peste veacuri tămâia rugăciunii sub bolta joasă, cu iconostasul sculptat în lemn de tei în 1816, împodobit cu icoane pe lemn, ca şi pereţii, cu strănile din lemn întunecat ce se termină cu o timonă, amintind de restaurarea făcută între 1938-1940 de Ministerul Aerului şi Marinei, de atunci devenind altar de închinare, pentru aviatori şi marinari.

După spusele măicuţei, pe sub copacii seculari, unul purtând în trunchiul său o iconiţă de lemn, ascunsă deja sub coaja noduroasă, coborâm în biserica de piatră cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” pentru a ne închina icoanei Maicii Domnului găsită în stejar, care ne întâmpină grandioasă, înaltă de 1,50 metri şi lată de 1,10 metri, de pe iconostasul bisericii.

Pictura bisericii a fost realizată de zugravul Gheorghe Gherontie şi ucenicii săi, Voicu şi Petru din Piteşti.

Mănăsirea este un valoros tezaur de artă medievală religioasă, fiind ctitorită de voievozii Matei Basarab, Şerban şi Ştefan Cantacuzino. Aici, lângă biserică, sunt îngropaţi Maria, soţia voievodului Şerban Cantacuzino, şi fiul lor, Gheorghie Cantacuzino Basarab.

Ne îndreptăm spre ieşire şi mai privim odată în umă: în arcul bolţii, se profilează pe cer biserica de zid, ca o corabie ce merge spre răsărit, cu prova rotunjită, cu catargul înalt al turlei purtând victorios crucea, având pupa solidă, cu pridvorul sprijinit pe coloane de nădejde.

Mănăstirea Surpatele

Pornim pe cale, pe „Drumul Doamnei”, şi nu departe, tot pe hotarul comunei Frânceşti, intrăm prin poarta nouă de lemn lăcuit în curtea Mănăstirii Surpatele, unde viţa de vie, florile, brazii convieţuiesc într-o bună înţelegere de-a lungul aleii ce duce spre clopotniţă. De aici, în faţa noastră apare biserica înveşmântată în alb, ca şi clădirile laterale, toate purtând amprenta stilului brâncovenesc şi vorbesc despre marea dragoste a voievozilor şi a oamenilor de seamă ai acestui neam pentru sfintele locaşuri.

Istoria acestei mănăstiri este lungă, coboară până la Neagoe Basarab, în anul 1512, când este atestată existenţa acestui locaş, dar ceea ce vedem acum, biserica şi clădirile, a fost refăcut de Doamna Maria Brâncoveanu, în 1706. După o perioadă de înflorire până în 1873, este părăsită până în 1926 din cauza alunecărilor de teren, când prinde din nou viaţă prin stabilirea aici a unor maici de la Mănăstirea Dintr-un Lemn.

Intrăm în pridvorul sprijinit pe stâlpii frumos decoraţi, purtând între ei, în partea superioară, trei deschideri, asemenea unor flăcări uriaşe, ce ni se par a fi semnul Sfintei Treimi care ocroteşte biserica.

Înăuntru, totul vorbeşte despre ctitori şi artişti de seamă care au împodobit cu dragoste interiorul: pictura originală, neretuşată, realizată în 1707 de zugravii renumiţi Andrei, Iosif Ieromonahul, Hranite şi Ştefan, pronaosul, unde sunt câteva din portretele ctitorilor voievozii Constantin, Ştefan, Radu, Matei, Doamna Maria Brâncoveanu, uşa frumos sculptată de la intrare de către Filip Tâmplarul, iconostasul sculptat cu măiestrie în lemn de tei cu icoane originale, candelele din argint din faţa tâmplei. Policandrul are încrustat numele Mariei Doamna, cea care şi-a alinat durerea şi şi-a mângâiat anii văduviei deseori bătând drumul celor două mănăstiri apropiate, de unde numele „Drumul Doamnei”.

Mănăstirea Bistriţa

Sufletul se umple din nou de pace, copleşit de frumuseţe şi pornim spre Horezu, pentru a ne odihni, şi a doua zi pornim spre alte vetre monahale de sub munte. Prima la care poposim este Bistriţa. Biserica mare, albă stă în mijloc, apărată ca o cetate pe trei laturi de chilii, iar spre est de înălţimea împădurită. Pătrundem pe sub clopotniţă în curtea largă, pavată, unde covorul de iarbă, crăiţele şi trandafirii ascultă cum rândunelele îşi fac rugăciunea de dimineaţă, în zborul lor arcuit deasupra bisericii pentru ca mai târziu, la ceas de Liturghie, să facă loc îngerilor să-L slăvească pe Dumnezeu.

Locaş vechi de închinăciune, din 1449, ctitorie a boierilor Craioveşti, refăcută apoi de Neagoe Basarab, 1519, înfrumuseţat de Constantin Brîncoveanu, în 1683. Afectată de trecerea timpului şi de cutremur, în 1846, Gheorghe Bibescu începe construcţia bisericii noi, sfinţită în 1885 sub Ştirbei Vodă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Pictura noii biserici a fost executată de Gheorghe Tăttărescu, în 1850, o pictură realistă, monumentală, cu registre largi.

Catapeteasma a fost realizată la Viena, din lemn de tei, aurită, unde, în pridvoare boltite, cu stâlpi aurii stau apostolii şi proroocii, iar deasupra se termină într-un triunghi cu laturile egale, unde într-o armonie perfectă, Sfânta Treime binecuvintează Sfântul locaş. Monumentalitatea şi delicateţea sunt sporite de chenarele ce încadrează puţinele icoane cu rotunjimi renascentiste. Bogăţia duhovnicescă este sporită de darul de preţ al mănăstirii, moaştele Sfântuleţului, Grigorie Decapolitul, aşezate într-o raclă în stânga Sfântului Altar la care ne închinăm cu smerenie.

Plecăm de aici punând la inimă cuvintele discret scrise la intrare: „Rugăciunea este pentru sufletul tău ceea ce este respiraţia pentru trup, aerul şi aripile pentru păsări, apa pentru peşti. Fără rugăciune nu este cu putinţă să trăim şi să biruim durerile în mijlocul lumii, atât trăim cât ne rugăm. Nu uita că toată înţelepciunea vieţii stă cuprinsă tainic în aceste cuvinte: rogă-te, roagă-te, roagă-te! Şi munceşte cu spor şi cinstit oriunde vei fi rânduit”. Şi aşa cum se spune mai departe, pentru cel care calcă pragul sfântului locaş, „noi rugăm pe Dumnezeu să te binecuvinteze cu sănătate trupească şi sufletească, cu belşug şi pace”.

Ansambul monahal de la Hurezi

Mai departe, ne aşteaptă încă două locuri de închinare, comori nepreţuite ale artei brâncoveneşti. Mai întâi urcăm pe drumul mărginit de zidul de piatră spre monumentalul ansamblu monahal de la Hurezi, aşezat sub sprânceana pădurii, la poalele Munţilor Căpăţânii; a fost construită între anii 1690-1697, închinată Sfinților Împăraţi Constantin şi Elena, ctitorie a voievodului Constantin Brâncoveanu, care nu şi-a găsit odihna până ce nu a aflat „loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob”, aşa cum spune Pisania de la intrare, citând Psalmul 131.

În centru, ca o podoabă de mare preţ, ocrotită de jur împrejur de construcţii solide, toate în veşminte albe, de sărbătoare, este biserica mare ce ne priveşte mândră de la înălţimea celor două turle ce mângâie cerul, cu pridvorul sprijinit pe zece coloane cu capiteluri corintice, măiestrit sculptate, împodobit cu scena Judecăţii de apoi şi portretele meşterilor construcţiei, Manea vătaful zidarilor, Vucaşin Caragea pietrarul şi Istrate lemnarul. Decoraţia exterioară este impresionantă, cu chenare despărţite de un brâu bogat, ferestre împodobite cu motivul funiei împletite. Deasupra uşii bisericii, pe marmura albă se află pisania, încadrată de o ramură de acantus cu flori, iar partea superioară a intrării, sub formă de acoladă, are la colţuri două cercuri mari în care s-au sculptat, în dreapta, vulturul bicefal – stema Cantacuzinilor, şi în celălat, acvila cu crucea în plisc – stema Ţării Româneşti.

În interior sunt remarcabil păstrate picturile murale executate de o echipă de zugravi, „prin mâna noastră, a celor mai mici zugravi”, aşa cum se numesc cu smerenie în pisanie, Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ioachim. Ei au imortalizat în pictură portrete murale de mare valoare artistică şi istorică, pronaosul adăpostind imaginile votive: Constantin Brâncoveanu cu soţia şi cei unsprezece copii şi domnitorii valahi din vremurile mai vechi, Basarabii şi Cantacuzinii.

Tot aici se află mormintele Doamnei Ancuţa Brâncoveanu, al lui Ioan Arhimandritul, al Mariei, soţia lui Ion Băleanu. Pacea adâncă de afară, unde odinioară se auzeau noaptea doar glasurile huhurezilor, de la care poartă, se pare, numele, este sporită în interior de registrul pictural realizat în tehnica frescă cu un colorit aparte şi o mare fineţe a liniilor şi a motivelor gemetrice, de iconostasul din lemn de tei sculpat, suflat cu aur, cu icoanele originale, de toate obiectele de mare valoare istorică şi artistică: scaunul domnesc sculptat din lemn cu stema Cantacuzinilor, strănile şi admirabilul policandru, toate din vremea ctitorului. Renumita lavră domnească a familiei Brâncoveanu mai cuprinde bolniţa, ctitorită de Doamna Marica, soţia Voievodului (1696), schiturile Sfinţilor Apostoli (1696) şi Sfântul Ştefan (1703).

Mai privim încă o dată spre Icoana Maici Domnului îmbrăcată într-un petic de cer albastru, coborât pe micul pridvor de la intrare şi ne îndreptăm spre Mănăstirea Polovragi, pe panglica de asfalt umbrită de brazi falnici, printre care flutură victorioase steaguri tricolore.

Mănăstirea Polovragi

În această vale, în ruptura nefirească în stâncă a cheilor sălbatice, Olteţul iese din munţi, despărţind Munţii Căpăţânii de cei ai Parângului. Aici se află un alt leagăn ales de marele domnitor iubitor de neam, de pământ şi de credinţă, Constantin Brâncoveanu, spre a fi loc de închinare. Poarta de lemn frumos sculptată, cu acoperiş de şindrilă, ne îngăduie să intrăm înăuntru printr-un loc strâmt, nu înainte de a citi ceea ce scrie în partea de sus: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” şi, într-adevăr, ne simţim binecuvântaţi, pătrunzând pe aleea pietruită, umbrită de aceeaşi brazi, pe sub turnul solid al clopotniţei, în curtea mănăstirii. În centru, ca şi la celelalte locaşuri, este aşezată la loc de cinste, pentru că de aici se înalţă spre cer tămâia rugăciunii şi aici pe Sfânta masă sălăşluieşte Hristos, biserica. Este păzită cu străşnicie pe toate laturile de clădirile înalte, cu cerdacuri pline de flori. Şi aici istoria mănăstirii este lungă: este menţionat anul 1505, ctitoria lui Radu şi Petru, fiii lui Danciu Zamona, în timpul domniei lui Radu cel Mare, restaurată apoi cu ajutorul lui Matei Basarab în 1647, şi apoi răscumpărată şi restaurată de Constantin Brâncoveanu în 1703.

Zidită în stil bizantin, cu pridvorul în stil brâncovenesc, pictat, sprijinit pe opt coloane adăugat de cel din urmă ctitor. Turla de formă poligonală are firide largi, ornamentate în partea de sus şi acoperită cu tablă ca şi biserica. Înăuntru, aceeaşi frumuseţe ca peste tot. Iconostasul din lemn de tei este o capodoperă a sculpturii vechi româneşti, bogat ornamentată cu împletituri florale. Pictura bizantină, este executată în frescă în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1703-1712) de primii meşteri ai şcolii de la Hurez, Andrei Constantinos, Gheorghe Istrate şi Ranite. Intrăm înăuntru tăcuţi pentru că întreaga natură şi toată făptura este copleşită de cântările Sfintei Liturghii. Acestea îmblânzesc inimile oamenilor şi feţele lor sunt scăldate de lumina Dătătorului de Viaţă, ieşind din matca timpului fizic, atinşi de aripa veşniciei.

Ne obişnuisem ochiul şi sufletul cu aceste splendide vetre de rugăciune care au purtat veacuri la rând rugăciunea spre cerul pe care se sprijină Carpaţii şi ne trezim dintr-o dată pe alt drum care duce spre nori, Transalpina, pentru că, în zare, se deschid valurile înverzite ale Parângului, de data aceasta.

Pe „Drumul Regelui”, spre Oaşa

Din localitatea Novaci, Gorj, până la Sălişte, Sibiu, pe o lungime de 138 de km, banda de asfalt necruţătoare, a rupt flămândă covorul de iarbă şi se plimbă ca o regină pe spinarea a şase masive muntoase, Parâng, Căpăţânii, Latoriţei, Cindrel, Şureanu şi Lotru. În marea ei sete de a fi mai sus, şi mai sus, urcă la înălţimi ameţitoare, cea mai mare fiind de 2145 metri, în Pasul Urdele. Străbătută secole de-a rândul de ciobani în drumurile lor spre şesurile Dunării, a fost pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea în 1930, numită de atunci „Drumul Regelui”.

În al doilea război mondial, a fost reabilitată ca drum strategic de armatele germane şi, în prezent, este asfaltată, fiind deschisă circuitului turistic.

Cea mai spectaculoasă parte este între staţiunea Rânca şi Obârşia Lotrului unde parcă putem atinge cerul cu mâna; drumul, în serpentine înguste, se plimbă în voie, lenevos ca aţa unui ghem desfăcută de o mână neglijentă la un pas de nori, printre culmile care se ondulează, unele după altele, pierzându-se în zare; veşmântul verde de brazi, le apără de viforele iernii şi arşiţa verilor. Iar acolo unde brazii lipsesc, sunt îmbrăcaţi de iarba aspră ca un cojoc călduros; rareori, acolo unde gheţarii au lucrat odinioară în voie, au scos la iveală stânca cenuşie, care încearcă în zadar să-şi acopere goliciunea.

Am fost fraţi cu înălţimile pentru o vreme, dar acum drumul coboară în serpentine strâmte, printre brazi trufaşi şi o apă repede de munte pînă la Lacul Oaşa, unde poposim într-un cadru de o mare frumuseţe la Mănăstirea Oaşa, la poalele Munţilor Şureanu. Înconjurată de păduri, lacuri şi văi, mănăstirea este un loc potrivit pentru liniştire şi meditaţie. Istoria locaşului începe în 1948, cînd scriitorii Ioan Pop şi Mihail Sadoveanu au ridicat aici o bisericuţă din lemn. În 1983 a fost strămutată aici o biserică din lemn din Alba, resfinţită în 1990, pictată în tehnia frescă între 1985-1986 de către pictorul Liviu Dumbravă din Gura Humorului. Până în 1998 a fost o obşte de maici, iar cu ajutorul constructorilor de la Hidrotehnica s-au clădit corpurile de chilii din jurul bisericuţei cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, chiliile în stil brâncovenesc, stăreţia, trapeza şi clopotniţa.

Din 2000, s-a aşezat aici o obşte de călugări, toţi intelectuali, formaţi la Schitul de la Poşaga, ucenici ai părintelui Teofil Părăian. Lângă biserica de lemn cu turla în ape, acoperită cu şindrilă, a crescut, în dreapta, o impunătoare biserică de zid, albă, cu linii întrerupte de cărămidă roşie, cu turla mare, cu geamuri înguste, străjuită de valuri de acoperiş mai joase, boltite sau conice pe absidele laterale şi altar.

Am intrat pe poarta de lemn maramureşană, am urcat treptele spre bisericuţa de lemn, care era, din păcate, închisă. Era ceasul Vecernei, şi, în lumina lină a zilei ce cădea spre seară, coborâm la rugăciune la demisolul bisericii, unde este amenajat un paraclis larg, sprijinit pe stâlpi din cărămidă, asemenea catacombelor primilor creştini.

Norii se învolburează deasupra apei, pădurii şi bisericii, monahi tineri, obişnuiţi cu pelerinii, îi lăsau să se plimbe în voie fără să le poarte grija. Tinerii începeau să vină pentru una din nenumăratele tabere de vară cu diverse teme duhovniceşti ce au loc anual în acest loc unde toate ale lumii se roagă şoptit, dând slavă lui Dumnezeu pentru atâta frumuseţe, nemaifiind nevoie de cuvânt pentu că încotro ai privi, primeşti mărturia vie a grijii Celui Preaînalt pentru noi, copiii Săi.

Cu cântările Vecernei în suflet, coborâm pe drumul spre casă, lăsând în urmă, brazii, apele, cerul, munţii şi văile care ne-au însoţit prietenoase, în drumurile noastre spre înălţimi. Dar ceea ce nu se va şterge niciodată din inimile noastre şi sunt întotdeauna bineplăcute lui Dumnezeu vor fi acele momente, poate scurte, în care ne-am plecat genunchii, uitând osteneala, la icoanele Maicii Domnului, Mântuitorului şi tuturor sfinţilor, de la Orlat, Curtea de Argeş, Dintr-un Lemn, Surpatele, Bistriţa, Hurezi, Polovragi şi Oaşa, înmulţind rugăciunea în aceste cetăţi apărătoare ale credinţei strămoşeşti, unde se nevoiesc pentru pacea şi bunăstarea tuturor cei care s-au lepădat de toate ale lumii, şi-au luat Crucea de bunăvoie şi I-au urmat lui Hristos.

Ultimele articole

Ziua mamei, în Parohia Hășdate

Ziua mamei, în Parohia Hășdate

Duminică, 8 martie 2020, în Duminica Ortodoxiei copiii din Parohia Ortodoxă Hășdate din Protopopiatul Gherla și-au îndreptat gândurile spre mamele și bunicile lor. Astfel, plini de emoție ei au cântat și au recitat versuri dedicate mamei, iar în final au transmis...