Rita Levi-Montalcini este laureata Premiului Nobel cu una din cele mai tumultoase vieți. S-a hotărât să devină medic, dar societatea vremii spunea că o femeie trebuie să fie gospodină. A fost scoasă din Universitate din cauza antisemitismului. A supraviețuit bombardamente și Holocaustul. A reușit să obțină Premiul Nobel deși decenii la rând teoria ei a fost considerată imposibilă. A promovat interesul pentru știință, a participat și fondat echipe de cercetare și a trăit până șa vârsta de 103 ani.
Rita Levi-Montalcini s-a născut la data de 22 aprillie 1909, în Turin, într-o familie evreiască din Italia. Strămoșii ei s-au stabilit pe aceste meleaguri încă din vremea Imperiului Roman. Mama ei era pictoriță, iar tatăl ei era inginer electric.
A studiat în orașul natal. În adolescență, sora ei geamănă a făcut-o și pe ea să admire scrierile autoarei suedeze Selma Lagerlöf. Rita mărturisește că „a infectat-o” atât de mult cu entuziasmul ei, încât s-a hotărât să devină scriitoare. Dar lucrurile urmau să ia o altă întorsătură.
Moartea unei prietene dragi o determină să-și aleagă un alt drum în viață. În anul 1930, moare de cancer la stomac Giovanna Bruttata, o femie care trăia cu família Levi și i-a ajutat pe părinți să-și crească copiii. Pentru Rita, Giovanna era ca o a doua mamă. Și-a dorit să studieze medicina pentru a fi capabilă să salveze vieți, însă, lucrurile nu erau atât de ușoare pentru ea. Mentalitatea vremii era alta atunci. Era aproape de la sine înțeles pentru acea vreme ca o femeie să fie casnică. Bărbații erau cei care munceau în societate, iar femeile aveau grijă de gospodărie. Această mentalitate era atât de bine întipărită în rândul oamenilor încât chiar și educația școlară era diferențiată. Băieții puteau să-și aleagă un liceu care să-i pregătească pentru studiile universitare, sau puteau alege un liceu care să-i învețe o meserie. Fetele în schimb aveau doar o singură alternativa: erau învățate cum să devină niște gospodine bune. Aceasta însemna că matematica și științele erau predate foarte sărăcăcios în școlile de fete, pentru că se credea că acasă nu vor avea nevoie de aceste cunoștințe. Era foarte rar ca o femeie să scape de aceste stereotipuri. Chiar și în familie, deși părinții ei încurajau preocupările intelectuale, tatăl lor nu era de acord ca fetele lui să urmeze o meserie profesională. Și el era de părere că femeile sunt ființe gingașe și cel mai potrivit loc pentru ele este acasă, în gospodărie. Totuși, Rita a insistat. În 8 luni a reușit să-și echivaleze greaca, latina și matematica și a fost admisă la Facultatea de Medicină din Turin. Aici s-a împrietenit cu , Salvador Luria și Renato Dulbecco, cu care a legat o prietenie de o viață. Cei doi au ajuns să fie laureați nobel cu un deceniu înaintea Ritei. Aceasta crede că totul se datorează în special unui profesor: Giuseppe Levi. Acesta i-a educat pe cei trei viitori laureați într-un mod riguros și eficient.
În anul 1936 a absolvit medicina cu „summa cum laude” și s-a înscris la un program doctoral de trei ani în neurologie și psihiatrie. La acea perioadă încă se mai gândea dacă să devină un medic de spital sau să devină cercetătoare în domeniul neurologiei.
În același an, 1936, Mussolini a emis Manifestul (“Manifesto per la Difesa della Razza”) și alte seturi de legi prin care evreilor nu li se mai permitea să aibă cariere academice și profesionale. A plecat în Belgia, unde a stat o scurtă perioadă la Institutul de Neurologie, însă doar ca invitat. A părăsit orașul cu puțin timp înainte ca armata nazistă să ocupe Belgia în anul 1940.
S-a întors la família ei în Turin și au dezbătut cele două alternative pe care le aveau. Puteau fie să emigreze în SUA pentru a scăpa de valul antisemit, sau puteau să se gândească la o meserie care să fie în concordanță cu noile legi nedrepte. Tatăl ei a ales a doua variantă, așa că au rămas în Italia. Atunci, Rita s-a hotărât să-și construiască în dormitorul ei un mini laborator. Primul ei asistent a devenit Giuseppe Levi, profesorul ei din facultate. Acesta, și el evreu, după ce abia a scăpat din Belgia invadată de naziști s-a alăturat familiei.
Bombardamentele anglo-americane au făcut trăitul în Turin foarte difícil și periculos, așa că família Levi-Montalcini se mută într-o cabană la țară. Rita și-a reconstruit laboratorul aici și a continuat experimentele ei științifice. Însă, nici aici nu erau în siguranță. În anul 1943 a Germania a invadat Italia. Familia a fost nevoită să se refugieze în Florența sub identități false pentru a scăpa de Holocaust. După eliberarea Florenței de sub ocupație germană, s-a oferit medic voluntar în armata Aliaților. Familia Levi-Montalcini s-a întors înapoi în Turin abia în anul 1945. Rita s-a întors la Universitate de unde și-a reluat activitatea academică.
Doi ani mai târziu, în anul 1947, profesorul Viktor Hamburger, a invitat-o în St.Louis, să refacă experimentele pe embrioni de pui, pe care le-a făcut în laboratoarele improvizate de acasă. La început, teoria factorului de creștere al nervilor a fost respinsă. Chiar dacă nu avea de gând să rămână mult în SUA, i s-a oferit o poziție de asistent universitar și a rămas aici. În anul 1958 a devenit profesor universitar. A ținut această catedră până când s-a pensionat. În timpul anilor cât a predat în St. Louis, a dezvoltat și mai mult teoria ei cu privire la factorul de creștere al nervilor. În anul 1953, Stanley Kohen s-a alăturat echipei. Împreună, cei doi au reușit să dezvolte această descoperire atât de mult încât în anu 1986 l au obținut Premiul Nobel. Ei au concluzionat că nervii se pot reface într-o oarecare măsură și au descoperit și ce agent este responsabil pentru aceasta. Mulți ani teoria lor a fost discreditată pentru că medicii de pretutindeni considerau în unanimitate că nervii nu se pot reface în nici un fel. Totuși, ei au dovedit că nervii se pot reface într-o oarecare măsură. Descoperirea lor este utilizată astăzi în medicina contemporană.
Până la primirea premiului, Rita își împărțea timpul între St. Louis și Roma, începând cu anul 1962 a pus bazele unei unități de cercetare, iar între ani 1969-1978 a fost directoarea Institutului de Biologie Celulară din acest oraș. Când s-a pensionat în anul 1977 încă nu a obținut Premiul Nobel. Comisia i-a premiat abia în anul 1986, când Rita avea 77 de ani.
În anul 2001 a devenit senatoare pe viață în Parlamentul Italian. Acesta era un titlu echivalent cetățeanului de onoare. Era acordat numai acelor italieni care au adus prestigiu mondial țării. În anul 2002 a pus bazele Institutului European pentru Cercetarea Creierului. În decursul vieții a participat la multe acțiuni caritabile și a militat pentru drepturile femeilor. De asemenea ajuta financiar pe studenții inteligenți, dar săraci.
A trecut la cele veșnice în data de 30 decembrie 2012, la vârsta de 103 ani. A murit de moarte bună, cum se spune în popor. Până în ultima zi, a continuat să facă cercetări în domeniul medical, chiar dacă s-a pensionat în 1977. Ea spunea că motivul pentru care este atât de lucidă la vârsta ei este că își solicită mintea zilnic. A trecut la cele veșnice fericită că a putut ajuta umanitatea. A spus că „un corp moare oricum, dar mesajul pe care îl transmitem cât suntem în viață tămâne pentru totdeauna”.
Descoperirile ei au ajutat mulți oameni cu nervii deteriorați să-și recapete vechea sensibilitate. Teoria a fost de mare folos și în cercetarea bolilor de alzheimer și cancer. Rita Levi-Montalcini este laureata Premiului Nobel cu una din cele mai tumultoase vieți. S-a hotărât să devină medic, dar societatea vremii spunea că o femeie trebuie să devină gospodină. A fost scoasă din Universitate din cauza antisemitismului. A supraviețuit bombardamente și Holocaustul. A reușit să obțină Premiul Nobel deși decenii la rând teoria ei a fost considerată imposibilă. A promovat interesul pentru știință, a participat și fondat echipe de cercetare, a continuat să-și aducă aportul știinfic în ciuda vârstei înaintate și a trecut la cele veșnice la vârsta de 103 ani.
Surse:
Lisa Yount, Rita Levi-Montalcini: Discoverer of Nerve Growth Factor, Makers of Modern Science, Chelsea House Publishers, New York, 2009, , pp.2-30
Susan Tyler Hitchcock, Rita Levi-Montalcini, Women in Medicine, Chelsea House Publishers, New York, 2005, pp. 105.
Interview Rita Levi-Montalcini, Nobel Prize in Medicine 1986 https://www.youtube.com/watch?v=3dMQv0xcxQc
What Rita Montalcini Did to Get a Nobel Prize https://www.youtube.com/watch?v=scyr_m4eb_M
https://en.wikipedia.org/wiki/Rita_Levi-Montalcini
https://www.britannica.com/biography/Rita-Levi-Montalcini
https://www.treccani.it/enciclopedia/rita-levi-montalcini_(Dizionario-Biografico)/
https://www.nobelprize.org/prizes/medicine/1986/levi-montalcini/biographical/
