Bunicii noștri de la țară au fost niște asceți în lume. Odată cu colectivizarea forțată au trebuit să lucreze și în propria gospodărie și în cea a colectivului. Vara se trezeau la patru dimineața, se rugau, apoi când se făcea lumină porneau la lucru, zi de vară până-n seară. Îmi amintesc oamenii din satul de atunci: toți erau uscați, numai fibră, doar câte unul era mai umflat și despre acela spuneau compătimitor că suferă cu glanda. Majoritatea acelora, precum bunicii mei, n-au călcat în spital. Bunicile erau și ele nu mai puțin niște ascete. Crescând copiii în credință, ținând casa și gospodăria, femeile creștine ortodoxe autentice, mame și bunici, au o latură ascetică fermă și prin aceasta sunt cumva pe drept asemănate cu monahiile, au un aer de monahii. Nevoințele unora dintre ele le întrec pe ale multor monahii de astăzi. Astfel de bunicuțe ating măsuri ale sfințeniei, primesc harisme.
