Părintele Ghelasie Gheorghe de la mânăstirea Frăsinei în cartea Moșul din Carpați are o superbă povestire: „Aurel nu împlinise încă zece ani când Bunicul său îl duse pentru prima dată la Mânăstirea din Munţi. Bunicul alb şi gârbovit, ca un Moş-Crăciun, dar cu Ochii limpezi şi vioi, mergea adesea la Mânăstirea din Munţi, unde se zice că în tinereţe a vrut să se facă monah-călugăr, dar Mama sa bolnavă şi văduvă l-a oprit>
– Petrică nu mă părăsi, că faci mare păcat. Dacă aşa a vrut DUMNEZEU să te am doar pe tine ca singurul Copil, tu trebuie să „continui” Neamul nostru şi, poate, ţi se va împlini şi dorinţa ta printr-un Copil sau Nepot. Păstrează „Chemarea ta de Taină” şi însămânţeaz-o în cel care o va „Rodi”, care îţi va fi „Întruparea celei de a Doua Inimi”.
Aşa Bunicul s-a căsătorit, a avut trei băieţi şi patru fete, dar în niciunul nu s-a arătat „Semnul Chemării de Taină”.
Nepoţelul Aurel pare că are ceva… A rămas orfan de la Fata cea mijlocie care, paradoxal, l-a supărat cel mai mult. S-a căsătorit de mai multe ori, în ultimul timp a fugit cu un necunoscut. Se zice că învăţase vrăji şi că a murit, unii zic că într-un acces de nebunie, alţii că ar fi fost omorâtă. Pe Aurel l-a născut cu puţin înainte de a fugi şi el, Bunicul, l-a crescut cu mare greutate, mai ales că era firav şi mereu pândit de moarte. Se pare că micuţul Aurel era făcut pentru „altă lume” şi tocmai acest fapt îi da speranţă Bunicului, că în sfârşit, „visul său” de Taină se va împlini de acesta.
Da, astfel rânduiește Dumnezeu lucrurile ca uneori nepotul să-și afle împlinirea în bunic, iar alteori bunicul în nepot, căci copilul din noi are mereu nevoie de un bunic, iar bunicul din noi de un nepot.
