Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să urle, nu era liniştit. Deci mă rugam şi la un moment dat am auzit glasul care anunţa: „Deschiderea! Deschiderea!”. Era chiar gardianul acela tânăr. Procedura era aşa: gardianul trăgea zăvorul şi noi trebuia să ne întoarcem cu faţa la perete; el intra în celulă – probabil se uita dacă-i ordine, dacă nu avem ceva interzis, că în afară de pereţi nu trebuia să mai fie nimic; pe urmă, când trântea uşa, ne puteam întoarce la locul nostru. Dar în dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am mai întors cu faţa la perete. Gardianul a deschis uşa şi m-a văzut. A avut aşa, un moment de ezitare, s-a tras puţin înapoi. Eu i-am spus: „Hristos a înviat!”. El s-a uitat la mine, s-a uitat la gardienii din spate, apoi s-a întors şi mi-a răspuns: „Adevărat a înviat!”. Faptul că s-a uitat la ceilalți gardieni arată că probabil nu a ştiut ce să facă: să-mi răspundă sau să nu-mi răspundă? Şi educaţia creştină care, pesemne era în sufletul, lui a biruit. Cred că era copil de ţărani, cred că îl ducea mama sau bunica la biserică. Şi asta l-a făcut să uite de toate şi să spună: „Adevărat a înviat!” Răspunsul lui m-a lovit foarte tare în inimă. Tânărul acesta a fost pentru mine ca îngerul de la mormânt, care a vestit femeilor: „A înviat Hristos, veniţi de vedeţi locul unde fusese pus!”
