Ieromonahul Petroniu Tănase:
„În privinţa practicării Rugăciunii lui Iisus, monahismul românesc a păstrat deosebirea clasică a marilor părinţi duhovniceşti, care despart urcuşul duhovnicesc în două etape ireversibile: lucrarea (asceza) şi contemplaţia. Toţi monahii se îndeletnicesc cu Rugăciunea lui Iisus, dar, la începutul vieţii duhovniceşti, accentul principal se pune pe asceză şi pe ascultare, adică preocuparea de căpetenie a începătorului fiind lupta cu patimile. Abia după curăţirea de patimi, începe sporirea în Rugăciunea lui Iisus, făcută cu multă trezvie şi cu lucrarea minţii. Spre deosebire de recomandarea făcută de Cuviosul Paisie de la Neamț (Velicicovschi), care zice că şi începătorii pot spori în Rugăciunea lui Iisus, fără o prealabilă purificare de patimi, prin asceză și ascultare.”
