Evanghelia zilei: Mt 20, 29 – 34
În vremea aceea, când a ieşit Iisus din Ierihon, mulţime mare venea după Dânsul. Şi iată, doi orbi, care şedeau lângă drum, auzind că trece Iisus, au strigat, grăind: miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiule al lui David. Dar mulţimea îi certa, ca să tacă; ei însă şi mai tare strigau, zicând: miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiule al lui David. Atunci, apropiindu-se, Iisus i-a chemat şi le-a zis: ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Doamne, să ni se deschidă ochii noştri. Iar Iisus, fiind cuprins de milă, s-a atins de ochii lor şi îndată orbii şi-au căpătat vederea şi au mers după Dânsul.
Rugăciunea numelui lui Iisus
Cel puţin două cauze au stat la baza vindecărilor săvârşite de Domnul Hristos: în primul rând rugăciunea celor bolnavi şi în al doilea rând credinţa lor. De multe ori, înainte de a săvârşi o vindecare, Domnul Hristos îi întreba pe bolnavi, zicând:
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta.” (Mt 9, 28).
Numai după ce aceştia răspundeau: „Cred, Doamne!”, Hristos săvârşea minunea. Nu era o regulă. De multe ori, Domnului Hristos i se făcea milă de suferinzi şi săvârşea minunile şi vindecările din milă:
„Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui.” (Mt 20, 34).
De regulă, vindecările Domnului Hristos sunt numite minuni, deoarece acestea depăşesc puterea şi ştiinţa omului de a vindeca, cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca în cazul acelei femei care de 12 ani avea scurgere de sânge. Aceasta cheltuise cu doctorii toată averea ei şi nu putuse fi vindecată.[1] Dacă această vindecare a fost socotită minune, cu atât mai mult putem numi minune vindecarea celor doi orbi din Ierihon.
În cazul vindecării orbilor, nu putem oferi o explicaţie logică, oricât ne-am osteni. Despre aceasta citim în Evanghelia după Ioan în capitolul al IX-lea. După ce Domnul Hristos a vindecat orbul din naştere, acesta, care mai înainte fusese orb şi acum vedea, a fost întrebat:
„Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” (In 9, 26).
Întrebare firească dacă ţinem cont că din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.[2] Aşadar, minunea nu poate fi explicată prin raţiune; ea poate fi înţeleasă prin credinţă şi tot prin credinţă se face posibilă.
Cel care are credinţă are şi rugăciune, rugăciunea fiind expresia credinţei. Prin urmare atunci se fac minuni în viaţa noastră când ne rugăm pe măsura credinţei. Dacă credinţa în care ne-am născut este mântuitoare, atunci şi rugăciunea noastră, care activează credinţa, este izbăvitoare. Şi nu avem nevoie de rugăciuni multe, ci de rugăciuni intense, nu avem nevoie de rugăciuni complexe, ci de rugăciuni simple şi profunde, cum a fost rugăciunea celor doi orbi din Ierihon:
„Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mt 20, 30).
Această rugăciune, combinată cu cea vameşului (Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!)[3] a dat naştere rugăciunii lui Iisus:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”.
Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae această rugăciune, care îmbină chemările evanghelice ale vameşului şi ale orbului, mai este numită şi rugăciunea numelui lui Iisus, deoarece numele lui Iisus e gândul la Iisus. Iar gândul unei persoane la alta e mărturia unei legături tainice şi mijlocul de intensificare a acestei legături.[4]
Această rugăciune a numelui lui Iisus poate să fie personală sau colectivă. Personală, atunci când ne rugăm:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”,
şi colectivă, atunci când ne rugăm spunând:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.”.
Gândurile noastre sunt pline şi de grija faţă de cei apropiaţi şi dragi nouă şi atunci strigăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”. Atunci când ne rugăm pentru alţii nu vorbim despre „noi, păcătoşii”, întrucât doar despre mine însumi pot mărturisi că sunt păcătos – Dumnezeu singur putându-i judeca pe ceilalţi. Un aspect mai larg, mai cuprinzător al acestei rugăciuni, este atunci când ne gândim la lume, în întregul ei şi spunem:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta!”.[5]
Este important de subliniat acest aspect că rugăciunea vameşului ca şi rugăciunea orbilor din Ierihon au născut, în isihasm, rugăciunea numelui lui Iisus. Atunci când invocăm numele cuiva acesta este prezent lângă noi, cel puţin duhovniceşte. Nu pot să nu evoc numele sau faptele cuiva, fără să mi-l închipui înaintea mea. Această percepţie o aflăm şi la vechii evrei. Ei se socoteau nevrednici să pronunţe numele lui Dumnezeu – Iahve, care înseamnă „Cel ce sunt”, „Cel ce este”, „Cel ce există” şi de aceea îl înlocuiau cu alte apelative, precum Adonai sau Elohim. La fel, în Biserica primară, bunii creştini se fereau să pronunţe numele celui rău, al diavolului, pentru că acesta atât aşteaptă, să fie invocat. Odată ce este chemat pe nume, diavolul este prezent, el nu aşteaptă invitaţii speciale, nu aşteaptă să fie chemat a doua oară. Aşadar, nu este de mică importanţă ce nume pronunţăm.[6]
Rugăciunea numelui lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul), ca de altfel şi rugăciunea orbilor din Ierihon (Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!) este un strigăt de umilinţă. Atunci când spunem Miluieşte-mă pe mine, ne asemănăm cerşetorilor care întind o mână înaintea oamenilor. Când adăugăm însă şi cuvântul păcătosul, spunând: Miluieşte-mă pe mine păcătosul, atunci nu cerşim oamenilor, ci stăm cu mâinile întinse înaintea lui Dumnezeu şi aşteptăm mila Lui pentru păcatele noastre. În acest sens, toţi suntem cerşetori. Dacă nu am fost cerşetori de voie, în această viaţă, vom fi cerşetori de nevoie, în viaţa viitoare, dar atunci nu e sigur că vom primi milă. Aşadar, atâta timp cât trăim suntem cerşetorii milei lui Dumnezeu, indiferent că suntem preoţi sau credincioşi, că suntem conducători sau supuşi, că suntem bogaţi sau săraci.
Nădăjduim în mila lui Dumnezeu şi avem mângâiere atunci când, ascultând pericopa cu orbii din Ierihon, aflăm că Domnului Hristos i S-a făcut milă de ei. Şi dacă Domnului i se face milă de noi, ne vom mântui.
[1] Lc 8, 43 – 44.
[2] In 9, 32.
[3] Lc 18, 13.
[4] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 2. Mistica, p. 117.
[5] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 140.
[6] Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, p. 224.
