Rugăciunea numelui lui Iisus (Sâmbătă, Săptămâna a XII-a după Rusalii)

de | sept. 11, 2021

Evanghelia zilei: Mt 20, 29 – 34

În vremea aceea, când a ieşit Iisus din Ierihon, mulţime mare venea după Dânsul. Şi iată, doi orbi, care şedeau lângă drum, auzind că trece Iisus, au strigat, grăind: milu­ieşte-ne pe noi, Doamne, Fiule al lui David. Dar mul­ţimea îi certa, ca să tacă; ei însă şi mai tare strigau, zicând: miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiule al lui David. Atunci, apropiindu-se, Iisus i-a chemat şi le-a zis: ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Doamne, să ni se deschidă ochii noştri. Iar Iisus, fiind cuprins de milă, s-a atins de ochii lor şi îndată orbii şi-au căpătat vederea şi au mers după Dânsul.

Rugăciunea numelui lui Iisus

Cel puţin două cauze au stat la baza vindecărilor săvârşite de Domnul Hristos: în primul rând rugăciunea celor bolnavi şi în al doilea rând credinţa lor. De multe ori, înainte de a săvârşi o vindecare, Domnul Hristos îi întreba pe bol­navi, zicând:

„Credeţi că pot să fac Eu aceasta.” (Mt 9, 28).

Numai după ce aceştia răspundeau: „Cred, Doamne!”, Hristos să­vârşea minunea. Nu era o regulă. De multe ori, Domnului Hristos i se făcea milă de suferinzi şi săvârşea minunile şi vindecările din milă:

„Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui.” (Mt 20, 34).

De regulă, vindecările Domnului Hristos sunt numite minuni, de­oare­ce acestea depăşesc puterea şi ştiinţa omului de a vindeca, cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca în cazul acelei femei care de 12 ani avea scurgere de sânge. Aceasta cheltuise cu doctorii toată averea ei şi nu putuse fi vindecată.[1] Dacă această vindecare a fost socotită minune, cu atât mai mult putem numi minune vin­decarea celor doi orbi din Ierihon.

În cazul vindecării orbilor, nu putem oferi o explicaţie logică, oricât ne-am osteni. Despre aceasta citim în Evanghelia după Ioan în capitolul al IX-lea. După ce Domnul Hristos a vindecat orbul din naştere, acesta, care mai înainte fusese orb şi acum vedea, a fost întrebat:

„Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” (In 9, 26).

Întrebare firească dacă ţinem cont că din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.[2] Aşadar, minunea nu poate fi expli­cată prin ra­ţiune; ea poate fi înţeleasă prin credinţă şi tot prin cre­dinţă se face posibilă.

Cel care are credinţă are şi rugăciune, rugăciunea fiind expresia cre­dinţei. Prin urmare atunci se fac minuni în viaţa noastră când ne ru­găm pe măsura cre­dinţei. Dacă credinţa în care ne-am născut este mân­tui­toa­re, atunci şi rugăciu­nea noastră, care activează credinţa, este izbă­vi­toare. Şi nu avem nevoie de rugă­ciuni multe, ci de rugăciuni intense, nu avem nevoie de rugăciuni complexe, ci de rugă­ciuni simple şi pro­funde, cum a fost rugăciunea celor doi orbi din Ierihon:

„Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mt 20, 30).

Această rugăciune, combinată cu cea vameşului (Dum­ne­zeule, mi­los­­tiv fii mie păcătosului!)[3] a dat naştere rugăciunii lui Iisus:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pă­că­tosul.”.

Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae această rugăciune, care îm­bină che­mările evanghelice ale vameşului şi ale orbului, mai este numită şi rugăciunea numelui lui Iisus, deoarece numele lui Iisus e gândul la Iisus. Iar gândul unei persoane la alta e mărturia unei legături tainice şi mijlocul de intensificare a acestei legături.[4]

Această rugăciune a numelui lui Iisus poate să fie personală sau co­lectivă. Personală, atunci când ne rugăm:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pă­că­tosul.”,

şi colectivă, atunci când ne rugăm spunând:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.”.

Gândurile noastre sunt pline şi de grija faţă de cei apropiaţi şi dragi nouă şi atunci strigăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”. Atunci când ne rugăm pentru alţii nu vorbim despre „noi, păcătoşii”, întrucât doar despre mine însumi pot mărturisi că sunt păcă­tos – Dumnezeu singur putându-i judeca pe ceilalţi. Un aspect mai larg, mai cuprinzător al acestei rugăciuni, este atunci când ne gândim la lume, în întregul ei şi spunem:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta!”.[5]

Este important de subliniat acest aspect că rugăciunea vameşului ca şi rugă­ciunea orbilor din Ierihon au născut, în isihasm, rugăciunea nu­melui lui Iisus. Atunci când invocăm numele cuiva acesta este prezent lângă noi, cel puţin du­hov­niceşte. Nu pot să nu evoc numele sau faptele cuiva, fără să mi-l închipui înaintea mea. Această percepţie o aflăm şi la vechii evrei. Ei se socoteau nevrednici să pronunţe numele lui Dumnezeu – Iahve, care înseamnă „Cel ce sunt”, Cel ce este”, Cel ce există” şi de aceea îl înlocuiau cu alte apelative, precum Adonai sau Elohim. La fel, în Biserica primară, bunii creştini se fereau să pronunţe numele celui rău, al diavolului, pentru că acesta atât aşteaptă, să fie invocat. Odată ce este chemat pe nume, diavolul este prezent, el nu aşteaptă invitaţii speciale, nu aş­teaptă să fie chemat a doua oară. Aşadar, nu este de mică impor­tanţă ce nume pronunţăm.[6]

Rugăciunea numelui lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul), ca de altfel şi rugăciunea orbilor din Ierihon (Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!) este un strigăt de umilinţă. Atunci când spunem Miluieşte-mă pe mine, ne ase­­­mănăm cerşetorilor care întind o mână înaintea oamenilor. Când adăugăm însă şi cuvântul păcătosul, spunând: Milu­ieşte-mă pe mine pă­că­tosul, atunci nu cerşim oamenilor, ci stăm cu mâinile în­tinse înaintea lui Dumnezeu şi aşteptăm mila Lui pentru păcatele noastre. În acest sens, toţi suntem cerşetori. Dacă nu am fost cerşetori de voie, în această viaţă, vom fi cerşetori de nevoie, în viaţa viitoare, dar atunci nu e sigur că vom primi milă. Aşadar, atâta timp cât trăim suntem cerşetorii milei lui Dumnezeu, indiferent că suntem preoţi sau credincioşi, că sun­tem con­du­cători sau supuşi, că suntem bogaţi sau săraci.

Nădăjduim în mila lui Dumnezeu şi avem mângâiere atunci când, ascultând pericopa cu orbii din Ierihon, aflăm că Domnului Hristos i S-a făcut milă de ei. Şi dacă Domnului i se face milă de noi, ne vom mântui.

[1] Lc 8, 43 – 44.

[2] In 9, 32.

[3] Lc 18, 13.

[4] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 2. Mistica, p. 117.

[5] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 140.

[6] Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, p. 224.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Rugăciunea numelui lui Iisus (Sâmbătă, Săptămâna a XII-a după Rusalii)
Rugăciunea numelui lui Iisus (Sâmbătă, Săptămâna a XII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Cinstirea Sfinților. Sfânta Parascheva de la Iași

Cinstirea Sfinților. Sfânta Parascheva de la Iași

Istoria moaștelor Sfintei începe în jurul anului 1235, când au fost strămutate din satul natal Epivat la Târnovo. În această ediție a emisiunii Evanghelie și Liturghie vom medita asupra acestui parcurs al moaștelor Sfintei Parascheva și, mai ales, asupra a ceea ce...

Convoiul morții și convoiul Vieții | Duminica a 20-a după Rusalii

Convoiul morții și convoiul Vieții | Duminica a 20-a după Rusalii

Ev. Luca 7, 11-16 Învierea fiului văduvei din Nain „Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă,...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 2)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 2)

Dacă în plan fizic se întâmplă că uneori se naște un copil cu ochii de culoarea nu a părinților, ci a unuia dintre bunici, în plan duhovnicesc se poate ca nepoata să aibă evlavia bunicii, de care mama era străină. Copilul poate avea o anume abilitate a unui bunic, pe...

Tămâia în cultul ortodox

Tămâia în cultul ortodox

Fumul de tămâie este întotdeuna expresia unei teofanii, adică a unei arătări sau descoperiri a lui Dumnezeu. Aplicată la etica vieții creștine, înțelegem că toate acțiunile noastre sunt acte sinergetice sau împreună-lucrare. Viața aceasta nu trebuie parcursă de unul...