Fiind sărbătoarea iudaică „Cincizecimea”, la zece zile după Înălţare apostolii erau adunaţi în același loc, unde conveniră ultima dată cu Mântuitorul.

Deodată, din cer se porni o sufl are asemenea unei puternice furtuni și umplu întreaga casă unde se afl au. Deasupra capului fi ecăruia apărură limbi de foc. Toţi s-au umplut de Duh Sfânt și începură a vorbi în diferite limbi.

Erau veniţi în Ierusalim evlavioși iudei din toate părţile pământului. Semnul ceresc i-a atras spre casa unde erau apostolii. Și nu se mai puteau mira îndeajuns, auzindu-i vorbind în atâtea limbi. Distingându-i după port, își ziceau: au nu sunt aceștia galileeni? Cum se explică faptul că vorbesc în limbile noastre materne? Și erau acolo: parţi, perși, mezi, elamiţi, iudei, frigieni, egipteni, cretani, arabi, greci, romani, reprezentanţi ai tuturor limbilor vorbite în vastul imperiu roman.

Toţi auzeau propovăduindu-li-se împărăţia mântuirii în limba ţării lor. Răspund unii: „vinul vorbește”. Vai, câtă răutate! Văd semnul ceresc și-l dispreţuiesc. Prin gura apostolilor vorbește Duhul Sfânt, Mângâietorul promis de Dumnezeu Fiul. El se coboară într-o formă vizibilă, umplându-le sufl etele, pentru ca într-o clipă să cunoască cu adevărat pe Dumnezeu și pe Unul Născut Fiul Său, Iisus Hristos, să înţeleagă rostul adânc al Sfi ntelor Scripturi, să aibă curajul neînfricat de a propovădui ceea ce li s-a poruncit în faţa tuturor.

El este puterea invincibilă care le ţine aprinsă fl acăra credinţei, care le luminează drumul adevărului etern, care-i întărește și-i mângâie la grele încercări, care-i călăuzește pe drumul biruinţei.

Ce-ar fi  fost apostolii fără El? Niște bieţi ucenici credincioși divinului Învăţător și doctrinei Lui, lipsiţi însă de energia acţiunii cuceritoare de sufl ete, lipsiţi de tăria rezistenţei pentru un ideal. Nu ei revoluţionează lumea, nu ei fac să se clatine și să se prăbușească imperiile păgâne, ci El, Duhul Sfânt, intrat în lupta de regenerare a vieţii pământești, de nimicire a răului. Un Ioan, un Petru, un Iacob sau oricare altul, oricât de mult L-ar fi  iubit pe Domnul, n-ar fi  riscat să-și pună în pericol viaţa ţinând piept unei lumi întregi. Ar fi  sfârșit ca niște cucernici credincioși în liniștea căminelor familiale din pitoreasca Galilee. Un Pavel chiar, cu toată fi rea lui aprinsă și foamea după cuceriri spirituale, ar fi  rămas un rabin înconjurat de un număr oarecare de admiratori.

Când însă prin ei vorbește cerul, sunt rupţi din trunchiul în care s-au zămilslit, sunt purtaţi pe aripile nevăzute ale Duhului, ca tot atâţia vestitori ai mântuirii. Sunt uneltele raţionale ale providenţei.

Nu ei sunt cei ce înfruntă lipsurile, neajunsurile și greutăţile de tot felul ale uriașei misiuni reformatoare în lume. Nu ei rabdă foamea, setea, oboseala, batjocurile – nu ei înfruntă ura Satanei care-i întâmpină pretutindeni, ci Duhul Sfânt.

„Nu vă gândiţi ce veţi vorbi în lume, vi se va da vouă în acel ceas” (Mt. 10, 19) – le spune Mântuitorul, având în vedere ajutorul ce-l va trimite.

Opera apostolilor deci, în ultima analiză, este opera Duhului. Ea se continuă în Biserică și va dura până la sfârșitul veacurilor, până la revenirea Domnului. Este operă de purifi care sufl etească, de dezrobire din păcat, de înălţare spre Dumnezeu.

Puterea lui e pretutindeni prezentă, luminând și încălzind sufl etele la căldura adevărurilor evanghelice, întărindu-le în faţa ispitelor, mângâindu-le în suferinţe și îndoieli. Ea sfi nţește sufl etele, întărind credinţa în Iisus Hristos, Care pentru noi S-a jertfi t, împăcându-ne cu Dumnezeu și iertându-ne păcatele. Sfi nţește și trupurile, împrumutându-le rezistenţă în faţa ispitelor păcătoase.

Duhul Sfânt este un Duh al harului și al rugăciunii, îndrumând inimile să cunoască originea a tot binele, iar în nevoi să ceară ajutorul lui Dumnezeu.

Hristos Îl numește „Mângâietorul”, pe care-L promite sufl etelor omenești, pentru ca ele să rabde ușor și de bunăvoie orice suferinţe – un Duh al adevărului Care ne păzește de minciună și de rătăcire, păstrător al credinţei drepte. El ne încarcă de toate darurile cerești, ne împodobește cu toate virtuţile.

Problema principală este cum ne vom face vrednici de revărsarea acestei puteri divine asupra noastră? Ne binecuvintează cerul, trimiţându-ne-o indiferent de voinţa noastră? Nu. Trebuie s-o dorim, să suspinăm după ea, s-o voim din tot sufl etul. Rugăciunea plină de evlavie, mai cu seamă împărtășirea cu Sfi ntele Taine sunt mijloace efi cace prin care Duhul Sfânt activează cu putere în noi.

Tu, creștine, după ce cunoști câte minuni a făcut Duhul Sfânt în lume, voind a te bucura și tu de darurile Lui, în numele lui Hristos, cere acest lucru insistent de la Tatăl. Nu uita nicio clipă poruncile și sfaturile încredinţate ţie ca un testament și vino cât mai des înaintea scaunului mărturisirii, căindu-te pentru păcate și împreunându-te cu Hristos în Sfânta Taină a Împărtășaniei.

Duhul Sfânt nu activează în sufl etul stăpânit de diavolul. Viaţa trăită în inconștiinţă [inconștienţă] faţă de păcat este un obstacol pentru opera Sa.

E drept, păcatul vânează pe om și nu există sufl et imaculat, dar omul să nu se complacă în această stare, să fi e mereu conștient de răul care-l biciuiește, să voiască ieșirea la lumină, să lupte cu dârzenie, să învingă; atunci nicio clipă nu va fi  lipsit de ajutorul Duhului, atunci va simţi trăind în el cerul și nicio faptă pentru Hristos nu-i va părea imposibilă; atunci va înţelege pe apostoli, va înţelege tăria invincibilă a Bisericii creștine.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Pogorârea Duhului Sfânt”, în Renașterea XIV (1936), nr. 21, p. 3.