Sunt oameni cărora le este ruşine să-şi mărturisească credinţa, apartenenţa lor confesională. Cei mai tineri n-au apucat vremurile, dar noi, cei maturi ştim că în perioada comunistă, multora le era teamă să-şi mărturisească credinţa lor. Dar nu numai atunci. Chiar şi în zilele noastre, s-ar părea că nu este în spirit european să-ţi mărturiseşti pe faţă credinţa, deoarece poţi fi etichetat anacronic. Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în capitolul 1, versetul 16: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede: iudeului întâi şi elinului”.

Iată, vă dau un caz din istoria apropiată. Se petrecea în anul 1996. Pe atunci, în Cecenia erau multe conflicte între armata oficială rusească şi ceceni. În acel an, un tânăr de 19 ani, pe nume Evghenie, îşi făcea stagiul militar. El, în copilărie, fiind un băiat credincios, la un moment dat s-a dus la spovedanie.Părintele, observând că n-are cruciuliţă, i-a dat o cruciuliţă pe care tânărul şi-a pus-o la gât şi n-a mai dat-o jos niciodată. Când a părăsit satul natal şi a mers la liceu, mama lui i-a cerut s-o pună deoparte, pentru a nu fi persiflat de colegii săi. Dar n-a dat-o jos, ba a luat-o cu el şi când a fost dus în armată. Dumnezeu a îngăduit ca el, cu câţiva colegi soldaţi, să fie prinşi de ceceni şi luaţi ostatici. Dezbrăcându-l pe Evghenie, aceştia au văzut că sub cămaşă, la gât, poartă Crucea Domnului Hristos. Atunci i-au pus condiţia: ori renunţă la Cruce, aruncând-o, şi trece la musulmani, ori va fi omorât. N-a vrut să-şi dea jos Crucea şi rezultatul a fost că, în mod bestial, l-au batjocorit şi i-ai tăiat capul. Mai apoi, mama lui, care a auzit acest lucru, cu un efort extraordinar, vânzându-şi casa şi bunurile a reuşit să îi recupereze trupul şi să-l înmormânteze creştineşte. Mai apoi, Biserica Rusă l-a canonizat, devenind Sfântul Evghenie, Noul Mucenic. L-a mărturisit pe Hristos prin faptul că n-a vrut să renunţe la cruciuliţa pe care o avea la gâtul său, cruciuliţă care îi dezvăluia apartenenţa lui religioasă, care-i demonstra statutul lui de creştin mărturisitor.

Sunt amănunte gingaşe, dar care spun mult referitor la credinţa noastră. În toate împrejurările, în toate ipostazele, noi suntem chemaţi să ne mărturisim credinţa noastră. De ce? Pentru că „ce folos are omul – spune Evanghelia– dacă va câştiga toată lumea şi-şi va pierde sufl etul său, sau ce-ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8; 36).

Convinşi fiind că noi moştenim credinţa cea adevărată, credinţa ortodoxă venită de la Domnul Iisus Hristos, prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii noştri părinţi, trăim frumos şi, mărturisindu-L pe Domnul Hristos prin lucruri mari, dar mai ales prin lucruri mici, prin viaţa de zi cu zi, devenim misionarii Lui. Şi atunci, ceea ce spune Evanghelia se împlineşte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl Vostru cel din Ceruri”.

Sursa: Chiriacodromion contemporan / † Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit, Editura Renaşterea, 2016