În anul 2025, Biserica Ortodoxă o pomenește pe Cuvioasa Maria Egipteanca de două ori în aceeași săptămână: marți, 1 aprilie, în ziua adormirii sale, și din nou duminică, 6 aprilie, în Duminica a 5-a din Postul Mare, dedicată cinstirii ei ca model de pocăință. Tot în această săptămână, în seara de miercuri, în toate bisericile ortodoxe se va citi integral Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în care Sfânta Maria este evocată ca o icoană vie a convertirii și a nevoinței. Toate aceste rânduieli liturgice subliniază locul ei special în spiritualitatea ortodoxă.

Viața Cuvioasei Maria Egipteanca este o mărturie vie a puterii dumnezeiești de a transforma cel mai mare păcătos într-un chip al sfințeniei. Născută în Egipt, în secolul al V-lea, Maria a părăsit casa părintească la doar 12 ani și a trăit timp de 17 ani în desfrâu, la Alexandria. Faptele sale, pe care le mărturisește mai târziu cu rușine, nu au fost motivate de bani – nu cerea plată pentru păcatul ei –, ci doar de pofta nestăvilită a trupului.

Totuși, într-un mod neașteptat, Dumnezeu a rânduit pentru ea o cale de întoarcere. Ajunsă la Ierusalim, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, Maria a încercat să intre în biserică pentru a se închina lemnului Crucii, dar o putere nevăzută o oprea. În acel moment de zdrobire, ea s-a rugat înaintea unei icoane a Maicii Domnului, aflată în curtea Bisericii Sfântului Mormânt, și a promis că își va schimba viața. A fost lăsată să intre, s-a închinat, apoi a părăsit cetatea, s-a împărtășit la o biserică de lângă Iordan și a plecat în pustiu, unde a trăit timp de 47 de ani.

Acești 47 de ani petrecuți în pustie nu sunt o cifră întâmplătoare. Postul Mare durează 40 de zile, urmate de 7 zile ale Săptămânii Patimilor. Viața ei devine astfel o chemare directă la nevoință și perseverență.

A trăit singură, fără a vedea om sau fiară, hrănindu-se doar cu verdețuri, purtând aceeași haină zdrențuită și rugându-se neîncetat. Primii 17 ani i-au fost o luptă grea cu amintirile păcatelor – aceiași ani câți petrecuse în desfrâu. Dar harul lui Hristos și ocrotirea Maicii Domnului au curățit-o și au ridicat-o la trăire cerească.

Zosima a întâlnit-o când avea aproximativ 76 de ani. În timp ce se ruga, Maria s-a ridicat de la pământ ca de un cot, iar mai târziu a mers pe apă, trecând Iordanul ca pe uscat. S-a împărtășit cu Sfintele Taine în Joia Mare și a trecut la Domnul în aceeași noapte, pe 1 aprilie. A fost înmormântată în pustie de Zosima, cu ajutorul unei fiare sălbatice – un leu – care a săpat mormântul.

Despre viața ei ne-a lăsat mărturie Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, care a consemnat cele relatate de ieromonahul Zosima, singurul om care a văzut-o în pustie: „În vremea când stătea ea la rugăciune, ridicându-mi puțin ochii de la pământ, am văzut-o înălțată de la pământ ca de un cot, stând în văzduh și rugându-se.”

Alegerea Sfintei Maria Egipteanca de a se retrage în pustie și nu într-o mănăstire nu este întâmplătoare. Pocăința ei a fost totală, radicală, lipsită de compromis. După o viață de păcat public și adânc, ea nu a dorit o pocăință „ordonată” sau trăită în comunitate, ci una aspră, în tăcere și smerenie, trăită în deplină singurătate și înfrânare, doar înaintea lui Dumnezeu.

Simțindu-se nevrednică de prezența oamenilor, dar arsă de dorul după Hristos, Maria a ales pustia ca loc al exilului de sine și al curățirii prin har.

Mai mult, în tradiția primelor veacuri creștine, pustia era văzută ca „laboratorul sfințeniei”. Dacă mănăstirea era locul de început, „spitalul sufletului”, pustia era spațiul nevoinței celor care doreau vindecare totală. Acolo se retrăgeau cei care voiau să trăiască o viață asemenea îngerilor – în rugăciune neîncetată, post și isihie. Maria nu a fugit de lume, ci de propria patimă, ca să-L regăsească, în absolută tăcere, pe Dumnezeu.

Și totuși, omul de astăzi, cu familia, serviciul și grijile lui, nu poate fugi în pustie. Dar asta nu înseamnă că nu poate urma calea Mariei. Fiecare dintre noi poate avea o „pustie” în suflet. O cameră de rugăciune, un moment de liniște seara, o lacrimă sinceră în fața icoanei, un „Doamne, miluiește!” rostit cu durere – toate sunt locuri de întâlnire cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cere să fugim din lume, ci să facem puțină liniște înăuntrul nostru. Iar acolo, în această pustie a inimii, să-L întâlnim.

Un tânăr poate fi tentat să vadă în viața Sfintei Maria un model „de amânat”: „Ea s-a distrat, a făcut ce-a vrut, apoi s-a pocăit. Pot și eu la bătrânețe.” Dar adevărul e altul: Maria nu s-a pocăit la bătrânețe, ci la 29 de ani. Și nu s-a mântuit ușor – a plâns fiecare zi din viața ei, a trăit cu durerea păcatelor și cu dorul de Dumnezeu. Da, a trăit în păcat. Dar 17 ani de plăceri i-au adus 17 ani de chin interior, de luptă, de ispite cumplite. Pocăința ei nu a fost o ieșire ușoară. A fost o cruce dusă zi de zi. O cruce nevăzută, dar adevărată.

Tinerii nu trebuie să vadă în ea un „plan de rezervă”, ci un apel puternic: „Dacă ea, din prăpastie, a ajuns sfântă, tu, care n-ai ajuns acolo, ai toate șansele să urci mai repede. Nu mai aștepta.”

Părintele Mitropolit Andrei al Clujului o numește pe Maria Egipteanca o „sfântă paradigmatică pentru o pocăință profundă și dătătoare de ton pentru cei ce doresc să-și schimbe viața în bine”, subliniind că viața ei este o lecție tulburătoare de schimbare interioară: „Pocăința și nevoințele ei au curățit-o în așa măsură, încât în momentul în care a găsit-o Sfântul Zosima, umbla pe apă ca pe uscat, iar în timpul rugăciunii se înălța un cot de la pământ.”

Viața Cuvioasei Maria este menționată direct în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care se citește integral în seara miercurii din săptămâna a cincea a Postului Mare. Acest canon – un imn liturgic de pocăință în care sunt amintite figuri biblice și exemple de cădere și ridicare – o prezintă pe Maria ca exemplu viu de îndreptare, ca pe o chemare adresată fiecăruia dintre noi.

De aceea, în mod firesc, Duminica a cincea din Post îi este dedicată. Este o duminică a nădejdii – o duminică în care Biserica ne spune, cu blândețe și fermitate: „Nimeni nu este pierdut. Pocăința poate sfinți și cele mai adânci rătăciri.”

Maria a trăit și a murit în umbra Crucii, cu privirea ațintită spre Înviere. Capela din Biserica Sfântului Mormânt care îi poartă numele comemorează momentul convertirii sale – în fața icoanei Maicii Domnului, în curtea bisericii împăratului Constantin.

Viața ei, așa cum o transmite Tradiția, rămâne o chemare vie la convertire: dacă o tânără desfrânată din Alexandria a putut deveni sfântă în pustia Iordanului, nu este nimeni dintre noi dincolo de iertarea lui Dumnezeu.

Iar pentru noi, cei care o cinstim în această săptămână, Sfânta Maria Egipteanca rămâne o mângâiere, o speranță, dar și o chemare: să nu amânăm schimbarea. Hristos așteaptă inima noastră, chiar și rănită, dar sinceră.