Să presupunem că Dumnezeu există…

de | mai 17, 2013 | Editorial

            Numărul argumentelor în favoarea existenței lui Dumnezeu s-a diminuat odată cu trecerea timpului, pe măsură ce forța lor a scăzut, nemaiputând promite validitate. Perspectiva logică pare a-L fi pierdut pe Dumnezeu, iar a dovedi celor necredincioși, doar pe baza rațiunii, că Dumnezeu există a devenit o ambiție pe care nu o mai susțin prea mulți. Este îndeobște acceptat că niciun argument al existenței lui Dumnezeu nu este atât de constrângător încât să producă o convingere pe care s-o numim credință. Aplicată teologiei, înlănțuirea logică a deducției perfecte fie nu poate ajunge acolo unde promite, fie dacă aspiră cu temeritate să dovedească totuși că are dreptate, dovada ei rămâne neconcludentă, fiindcă nu produce credință. Probele logice în favoarea existenței lui Dumnezeu sunt precedate, iar nu urmate de credință, faptul putând sta în mod legitim sub semnul paradoxului tocmai pentru că intenția lor inițială este cea din urmă, care însă nu se produce: argumentul care încearcă să-l convingă pe cel necredincios sfârșește inevitabil prin a vorbi despre convingerea celui cedeja crede. E ca și cum apologetica și-ar fi pierdut, cu vremea, utilitatea, iar apologia ar fi devenit desuetă, dacă nu imposibilă.

            Să presupunem însă că Dumnezeu există, așa aș prefera să începem această argumentare, ca și cum intențiile ar fi asemănătoare celei dintr-o demonstrație matematică prin reducere la absurd. Logica matematică, la îndemână, ar urmări să dovedească absurdul consecințelor pe care o asemenea teză le-ar produce, ceea ce ar invalida propoziția inaugurală. Și totuși, să ne asumăm riscul și să presupunem că Dumnezeu există. Ce consecințe uluitoare s-ar deschide în urma acestei presupuneri: totul ar recăpăta sens, omul n-ar mai fi aruncat în lume, întru moarte, înțelegerea universală ar fi susținută, etica și-ar regăsi fundamentele, moartea n-ar mai apărea ca înspăimântătoare, rătăcirile omului și-ar găsi o țintă, suferința ar scăpa de irațional, prin nădejdea care i s-ar alătura, bucuria și-ar găsi temeiurile și așa mai departe. Ar fi ca o revrăjire a lumii și a vieții, ca și cum o lumină neașteptată ar izbucni dinspre lucruri, dinspre cuvinte. Dar nu vorbim despre posibilități deja apuse, despre timpi sfârșiți ai unei istorii care a dovedit, prin conflictele sale, că asemenea viziuni nu sunt doar vetuste, ci și naive și sfâșiate? Nu înseamnă această încredere un pas înapoi și o renunțare la un spirit critic care nu doar că ne întemeiază, dar ne ține și în alertă pentru a nu mai cădea pradă  celor care susțin că propovăduiesc adevărul, intenționând, de fapt, să-și împlinească jocurile voinței de putere? Contraargumentele, istorice ergo puternice, par imbatabile și dificil de șters cu un simplu gest, fie el al rațiunii iluminate de credință.

            Și totuși, să presupunem că Dumnezeu există și să ne dăm voie să trecem mai departe de strigătele de luptă ale contraargumentelor, alegând ca viața, în chip de consecință, să urmeze acestei logici nedesăvârșite. Ce ar însemna, așadar, în logica trăitului, consecințele unei asemenea presupoziții (a cărei validare o păstrăm, în continuare, suspendată)? În primul rând, ea ar aduce o schimbare a vieții întregi, un alt fel de a privi lumea și oamenii, un alt mod de a merge, de a mânca, de a iubi, de a te raporta la neputințele celorlalți și ale tale, de a-ți recunoaște vinovăția, de a-ți exersa libertatea, de a te feri de rău, de a înainta pe calea bucuriei, de a descoperi meschinăriile orgoliului, de a lăsa să irumpă din viitorul eshatologic acel aer benefic al libertății, de negăsit nicăieri altfel. Câte fapte nu s-ar cere făcute, câte gânduri gândite, câtă nădejde nu s-ar dovedi mai puternică decât justificările cele mai puternice (și poate cele mai opace!) ale realității? Câtă istorie nu și-ar găsi deodată sensurile și câtă dragoste nu s-ar elibera? Aici lista rămâne deschisă, ceea ce mă conduce la următorul punct: în al doilea rând, prin bogăția ei, dar și prin dificultățile inerente, această nouă viață s-ar prezenta nu fără pericolul de a recunoaște răul ca rău, de a-și asuma însăși suferința ca depășire a lui. Și în măsura în care harul lui Dumnezeu nu locuiește în această suferință (de vreme ce suntem totuși doar în urmarea lui dacă, doar în presupunerea existenței lui Dumnezeu), singura imaginare a acestei suferințe rămâne terifiantă și, prin urmare, descurajantă. Pariul lui Pascal, cu care se aseamănă digresiunea noastră, ar avea aici de suferit: fără Dumnezeu, a presupune că Dumnezeu există, are doar consecințe care duc fie la un moralism sentimentaloid inacceptabil pentru inteligență, fie la o suferință ascetică de un eroism nefrecventabil. Prin urmare, ar trebui să adăugăm această corectură presupoziției noastre inițiale: dacă Dumnezeu există și El ne dă harul Său, atunci tot ce afirmam mai sus se salvează, căci vom dobândi și capacitatea de a înțelege, și pe cea de a trăi această nouă viață care altfel, privită din afară, n-ar promite decât iluzii romantice și vise naive ale vârstei adulte.

            Cu alte cuvinte, din punct de vedere filosofic, revenim la o formă interesantă a argumentului ontologic, care ar susține nu doar că în conceptul unei ființe perfecte (Dumnezeu) este cuprinsă și existența ei, ci, în plus, că în absența harului transfigurator această existență a lui Dumnezeu, chiar demonstrată logic, rămâne fără consecințe și fără viață. E un „argument ontologic” care are nevoie de o intervenție a harului dumnezeiesc pentru a fi validat: dar ce poate fi mai în acord cu tradiția ortodoxă în care conceptul lui Dumnezeu nu apare niciodată singur, niciodată fără vectorul apofatic ce trimite spre Dumnezeul cel viu, cel de necunoscut în ființa Sa? Și va trebui să conchidem: un asemenea argument nici nu Îl cuprinde pe Dumnezeu, nici nu Îl demonstrează cu adevărat, ci doar Îl anunță…

Ultimele articole

Împărăția și ipostazele ei

Împărăția și ipostazele ei

Text și context Parabola aflată în centrul pericopei de astăzi e adresată fariseilor. Pentru a nu știu câta oară, Hristos critică atitudinea lor și vine să pună accentele cum se cade. Formalismului atât de des invocat de ei, devenit însă o adevărată formă fără fond,...

Hristos Vindecătorul

Hristos Vindecătorul

Aspecte introductive Ar fi multe de spus cu privire la această pericopă. Ar fi și mai multe de înțeles dintr-o lectură făcută cu inima, a pasajului în cauză.Hristos, cel se prezintă în ipostaza Semănătorului vine apoi să potolească furtuna. Iar ulterior să izgonească...

Mai multe din Editorial
Mai avem vreo șansă în fața corupției?

Mai avem vreo șansă în fața corupției?

Corupția a devenit unul din cele mai îngrijorătoare fenomene din țara noastră care pune sub semnul întrebării nu doar încrederea publică în oameni și instituții, ci și o întreagă ierarhie de valori și principii care dau substanță oricărei democrații. Termeni precum...

Programul duhovnicesc al părintelui Thomas Hopko

Programul duhovnicesc al părintelui Thomas Hopko

În urmă cu o săptămână scriam aici despre sfaturile părintelui Thomas Hopko privind nevoinţa personală. Erau primele gânduri dintr-un set de 55 de maxime care aduc o perspectivă lucidă, realistă, aplicabilă asupra ascezei. Învăţăturile sintetice ale părintelui Thomas...

Datoriile noastre şi deficitul de încredere

Datoriile noastre şi deficitul de încredere

Criza creditelor şi a datoriilor populaţiei continuă să rămână un subiect dramatic pentru mulţi dintre semenii noştri şi o mare dilemă pentru autorităţi, care par tot mai incapabile de a găsi soluţii. Pe de-o parte ne lovim de lipsa de orizont a datornicilor, iar pe...

Starețul Tadei de la Vitovnița și disciplina minții

Starețul Tadei de la Vitovnița și disciplina minții

La întrebarea care i se punea mereu privind sursa bolilor, a dezechilibrelor și a lipsei de entuziasm în societatea noastră contemporană, Starețul Tadei de la Vitovnița, ca un fin psiholog, pe linia tradiției ascetice consacrate, invoca legătura dintre gândurile...

Avem vreun beneficiu după numărul mare de biserici?

Avem vreun beneficiu după numărul mare de biserici?

Nu mai este o noutate pentru nimeni faptul că numărul de biserici din ţara noastră îl depăşeşte pe cel al şcolilor şi spitalelor, şi în faţa acestui paradox al societăţii româneşti încă mai sunt căutate explicaţii, dar mai ales posibili vinovaţi. Şi, ca un reflex,...

Făuritorii idealului național

Făuritorii idealului național

Discuțiile iscate în jurul Primului Război Mondial încing din nou spiritele, iar vocile amorțite, de până acum, ale nemulțumiților se fac din nou auzite. Încercam, în cadrul unei mese rotunde, să argumentez faptul că, atunci când vorbim despre războaie și revoluții,...