„Hristos în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul, și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce este necuprins…”
(Slavoslovia Sâmbetei Mari)
În această zi, cerul nu vorbește.
Ucenicii s-au risipit. Pietrele stau nemișcate. Mormântul e pecetluit.
Dar în adâncuri, ceva se mișcă.
Dumnezeu pătrunde în moarte, nu ca rob, ci ca Împărat, ca să zdrobească porțile iadului și să elibereze sufletele ținute în întuneric.
Este o zi de taină, de liniște adâncă, de așteptare sfântă.
Doar Maica Domnului, stând în tăcere, crede fără să întrebe.
N-a fugit. N-a strigat. N-a cerut explicații.
A rămas cu fața spre cer, cu mâinile plecate, cu inima arsă și credința întreagă.
Aceasta este ziua în care nădejdea nu se strigă, ci se trăiește.
Cei mai credincioși nu sunt cei care vorbesc mult, ci cei care rămân lângă Dumnezeu chiar și atunci când El pare absent.
Doamne, învață-mă să Te aștept în tăcere. Să nu fug când e întuneric. Să cred că Tu cobori și în iadul meu, doar ca să mă ridici. În tăcerea Ta, învață-mă nădejdea care nu moare.
