Evanghelia zilei: In 15, 17 – 16, 2
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: aceasta vă poruncesc vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, gândiţi-vă că mai întâi M-a urât pe Mine. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său; dar pentru că voi nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus vouă: nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face împotriva voastră din pricina numelui Meu, fiindcă nu cunosc pe Cel care M-a trimis pe Mine. Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea; acum însă nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel care Mă urăşte pe Mine, şi pe Tatăl Meu urăşte. De n-aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, păcat nu ar avea; şi totuşi, după ce le-au văzut, M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu, ca să se împlinească cuvântul cel scris în legea lor: M-au urât pe nedrept. Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Încă şi voi mărturisiţi, pentru că voi de la început sunteţi cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniţi în credinţa voastră. Vă vor scoate pe voi din sinagogi şi chiar va veni vremea, când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce slujbă lui Dumnezeu.
Porunca iubirii
La Cina cea de Taină Domnul Hristos le-a ţinut ucenicilor Săi o cuvântare de despărţire. Relatarea acesteia, la Sfântul Evanghelist Ioan, se întinde pe parcursul a patru capitole, de la capitolul al XIV-lea până la capitolul al XVII şi este una din cele mai frumoase şi mai profunde cuvântări ţinute de Mântuitorul. La începutul acestei cuvântări, Hristos spune despre Sine:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut.” (In 14, 6 – 7).
În partea a doua a cuvântării vorbeşte despre porunca iubirii şi despre ura lumii, zicând:
„Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (In 15, 17 – 19).
Apostolul Ioan a fost numit de teologi „Apostolul iubirii”, deoarece este unul din apostolii care a propovăduit prin cuvânt şi prin scris iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Creştinismul este o religie a iubirii. Hristos ne îndeamnă să ne iubim nu doar aproapele, ci chiar şi pe vrăjmaşii noştri, căci adevărata iubire este după modelul iubirii dumnezeieşti. Dacă iubim pe cineva, îl iubim pentru totdeauna.
Creştinismul nu a creat iubirea. Creştinismul a accentuat iubirea, a pus-o în valoare, a scos-o în evidenţă. Creştinismul are rostul de a salva iubirea, de a o direcţiona, de a face din iubirea pătimaşă iubire virtuoasă, iubire adevărată.
Esenţa iubirii este aceeaşi şi la creştini şi la necreştini, dar diferenţa e că o iubire care este după poruncă şi care nu face răul este o iubire statornică prin faptul că te menţine în legătură cu Dumnezeu. Întâi Dumnezeu şi apoi omul.[1] De fapt, aşa sunt structurate poruncile Decalogului: pe prima tablă a Legii au fost scrise poruncile (datoriile) pe care le are omul de împlinit atunci când se raportează la Dumnezeu (primele patru porunci), iar pe a doua tablă a Legii poruncile care reglementează relaţiile dintre om şi semenii săi.
Atunci când Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, a spus:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mc 12, 30 – 31).
Aşadar, în creştinism iubirea este o poruncă. Suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine şi, nu în ultimul rând, să ne iubim vrăjmaşii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cel ce iubeşte după poruncă acela îi iubeşte pe toţi oamenii la fel:
„Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale Sale, (…) tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii Sale iubeşte pe toţi oamenii la fel.”.[2]
Cineva care iubeşte după poruncă nu face deosebire între buni şi răi, între apropiaţi şi depărtaţi, între prieteni şi duşmani, între oameni de diferite stări sufleteşti, ci îi iubeşte pe toţi la fel, pentru că aşa porunceşte Dumnezeu. Îi iubeşte pe cei către care se simte dator cu iubirea, dar îi iubeşte şi pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi. Şi pe toţi îi iubeşte pentru că aşa vrea Dumnezeu, pentru că aşa cere Dumnezeu.
Aceasta este măsura iubirii după poruncă. La aceasta nu pot ajunge decât cei care ţin seama de Dumnezeu şi mai ales cei care au depăşit starea de pătimire, de oameni supuşi păcatului, supuşi deprinderilor păcătoase. Numai oamenii care au ajuns la nepătimire pot să aibă în vedere în chip special porunca lui Dumnezeu şi să se manifeste cu iubire faţă de toţi oamenii.
Există apoi o iubire de mijloc: iubirea pe care o au toţi oamenii, iubirea care se manifestă în relaţiile cu părinţii, cu fraţii, cu colegii, cu cei apropiaţi, cu prietenii, iubirea pe care o au părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi, iubirea pe care o au fraţii între ei, iubirea pe care o au prietenii între ei. Şi iubirea aceasta se revarsă din suflet în chip firesc, nu printr-o strădanie a omului.
Există însă şi o iubire pătimaşă, o iubire care fărâmiţează legăturile dintre oameni, iubirea care se limitează doar la răutăţile pe care le poartă omul în suflet. Iubirea pătimaşă pe care o au iubitorii de plăcere pentru cei care îi ajută să-şi împlinească plăcerile, iubitorii de avere pentru cei care îi ajută să-şi înmulţească averile, iubirea pe care o au iubitorii de mărire pentru cei care îi linguşesc, pentru cei care îi ajută să se simtă bine, ca unii care îşi înmulţesc mărirea înaintea oamenilor. Aceasta este iubirea pătimaşă pe care nu o pot depăşi cei care au patimi în suflet.
Aşadar, numai acela care a ajuns la nepătimire poate să aibă o iubire adevărată, o iubire care-i cuprinde pe toţi oamenii, o iubire după poruncă.[3]
[1] Arhim. Teofil Părăian, Din vistieria inimii mele, Craiova, 2000, p. 167.
[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta întâia, 25, în Filocalia 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 64.
[3] Arhim. Teofil Părăian, Să luăm aminte, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 167 – 169.
