Evanghelia zilei: Mc 7, 31 – 37
În vremea aceea, părăsind ţinutul Tirului şi al Sidonului, a venit Iisus spre Marea Galileii în ţinutul Decapolei. Atunci au adus la Dânsul un surd care grăia cu anevoie, şi L-au rugat să-şi pună mâna peste el. Şi, luându-l la o parte din mulţime, şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, s-a atins de limba lui. Apoi şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi i-a zis: effatta, care înseamnă: deschide-te. Şi îndată i s-au deschis urechile lui, i s-a dezlegat legătura limbii şi vorbea limpede. Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât Dânsul poruncea, cu atât mai mult îl vesteau; şi mai mult se mirau, zicând: toate le-a făcut bine: pe surzi i-a făcut să audă şi pe muţi să vorbească.
Crearea şi re-crearea omului
Domnul nostru Iisus Hristos trecând prin părţile Tirului şi ale Sidonului a fost întâmpinat de o femeie cananeiancă a cărei fiică era posedată de un duh necurat. Aceasta era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Şi-L ruga pe Domnul Hristos să alunge demonii din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: „lasă întâi să se sature copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”.[1] Ea însă a răspuns şi a zis:
„Da Doamne; dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile copiilor.” (Mc 7, 28).
Pentru acest răspuns Iisus i-a spus:
„Mergi, a ieşit demonul din fiica ta.” (Mc 7, 29),
sau cum citim în Evanghelia după Matei:
„O femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Mt 15, 28).
Ieşind din părţile Tirului, a venit, prin Sidon, la Marea Galileii prin mijlocul hotarelor Decapolei. Şi I-au adus un surd care era şi gângav. Iisus l-a luat la o parte din mulţime şi l-a vindecat, dar nu l-a videcat prin cuvânt, cum a vindecat mulţime de bolnavi, ci s-a atins de el. S-a atins de urechile lui, apoi s-a atins de limba lui şi, privind la cer, a suspinat şi a zis: „effatta”, care înseamnă: „deschide-te”.[2] Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat şi vorbea bine.
În Evanghelia după Matei citim că Iisus, în această împrejurare, a vindecat mai mulţi bolnavi, căci mulţimi multe au venit la El, aducând cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au aşezat la picioarele lui, iar El i-a vindecat.[3]
Evanghelistul Marcu ne vorbeşte doar de un singur bolnav, pentru a ne atrage atenţia asupra modului cum a fost el vindecat. Iisus s-a atins de urechile lui şi de limba lui şi bolnavul, din surd şi gângav, cum era înainte, s-a făcut sănătos. Cei care au văzut această vindecare, uimiţi peste măsură, au zis: „toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.[4] Acest lucru l-a profeţit Isaia proorocul când a zis:
„Întăriţi-vă voi, mâini slabe şi prindeţi putere genunchi slăbănogi. Ziceţi celor slabi la inimă şi la cuget: Întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru! Cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti; El va veni şi ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat.” (Is 35, 3 – 6).
Această vindecare pe care a săvârşit-o Domnul Hristos prin atingere de cel bolnav ne aduce aminte de crearea primului om, de crearea lui Adam, când Domnul Dumnezeu luând ţărână din pământ a făcut, adică l-a modelat pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi omul s-a făcut fiinţă vie.[5] Cu crearea omului Dumnezeu şi-a încheiat opera sa, omul fiind încununarea operei de creaţie a lui Dumnezeu. Totul s-a petrecut în etape:
„La început a făcut Dumnezu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. (…) Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! (…) Lumina a numit-o ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. (…) Apoi a făcut Dumnezeu o tărie prin mijlocul apelor; tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi s-au despărţit apele de sub cer, de apele de deasupra cerului. S-au unit apoi apele de sub cer la un loc şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o Dumnezeu mări. Apoi a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” (Fac 1, 1 – 3; 5 – 11).
Dumnezeu a făcut apoi, prin cuvânt, luminătorii cerului şi vietăţile care locuiesc pământul, iar la urmă l-a făcut pe om. După toate acestea a privit câte a făcut şi iată erau bune foarte.[6] Acest lucru îl citim şi în legătură cu vindecarea celui surd şi gângav, când mulţimile uimite peste măsură ziceau:
„Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.” (Mc 7, 37).
De fapt aici este vorba de o creare din nou. Domnul Hristos s-a atins de cel surd şi gângav şi l-a creat din nou. Pentru că la crearea omului au participat toate persoanele Sfintei Treimi – căci a zis Dumnezeu, exprimându-se la plural: „Să facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”,[7] aşa şi acum Domnul Hristos a căutat mai întâi spre cer şi, suspinând în rugăciune către Dumnezeu, a zis:
„Effatta, ceea ce înseamnă: deschide-te”. Şi – ne spune evanghelistul – s-au deschis atunci urechile celui surd şi i s-a dezlegat limba celui gângav.” (Mc 7, 34 – 35).
Pentru că această pericopă este citită în timpul Postului Mare, trebuie să fim şi noi preocupaţi de refacerea chipului nostru duhovnicesc, prin taina Sfintei Spovedanii. Prin această taină, Domnul Hristos vine şi se atinge de noi, prin mâna preotului şi ne deschide şi nouă urechile să auzim cuvântul mântuitor şi ne deschide şi nouă gura, să-L mărturisim şi celorlalţi pe Dumnezeu.
[1] Mc 7, 27.
[2] Mc 7, 34.
[3] Mt 15, 30.
[4] Mc 7, 37.
[5] Fac 2, 7.
[6] Fac 1, 31.
[7] Fac 1, 26.
