Cucernicie şi făţărnicie (Sâmbătă, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)

de | sept. 25, 2021

Evanghelia zilei: Mt 23, 1 – 12

În vremea aceea a vorbit Iisus mulţimilor şi ucenicilor Săi, zicând: pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Deci toate câte vă vor zice vouă să păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi, căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe ume­rii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni: îşi lăţesc filacteriile şi-şi măresc ciu­cu­rii de la poalele hainelor; le place să stea în capul mesei la ospeţe şi pe scau­nele dintâi în sinagogi, şi să li se închine lumea prin târguri şi să-i numească oamenii: rabi, rabi. Voi însă să nu vă numiţi rabi, căci Învă­ţătorul vostru este unul singur, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. Nici tată să nu vă numiţi pe pământ, căci Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri. Să nu vă numiţi nici învăţător, căci Învăţătorul vostru este unul singur, Hristos. Iar cel care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru; căci cine se va înălţa pe sine se va smeri, iar cine se va smeri pe sine se va înălţa.

Cucernicie şi făţărnicie

Ca unii ce reprezentau tagma celor iniţiaţi în Scripturi, fariseii şi cărturarii trebuia să fie respectaţi. Ne spune Domnul Hristos:

„Toate câte vă vor zice vouă faceţi-le şi păziţi-le, dar – spune mai departe Mân­tui­torul – după faptele lor să nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.” (Mt 23, 3).

Aşadar, deşi erau învăţaţi, fariseii şi cărturarii nu erau învăţători. Di­­ferenţa dintre unii şi alţii este că învăţătorul are o prestanţă, o in­fluenţă asupra celor pe care-i învaţă, aceştia adresându-i-se cu apela­ti­vul: „Rabi”.

Fariseii primeau acest apelativ, căci le plăcea, în mod deosebit, să se laude cu faptele lor bune. Spune Domnul Hristos:

„Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi, şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi.” (Mt 23, 5 – 7).

Cu alte cuvinte le plăcea să se simtă importanţi, le plăcea să-i laude lumea, le plăcea să le tămâieze cineva orgoliul. Astfel de oameni sunt îndestulaţi, dar numai pe moment; sunt tari, dar numai pentru o clipă; sunt iscusiţi, dar numai în imagi­naţia lor.

Distinsul filosof Mircea Vulcănescu, pe marginea Predicii de pe Munte a Mântuitorului Hristos, face următoarele remarci, la care este bine să luăm aminte:

„Fericiţi cei îndestulaţi – răspunde veacul acesta lui Hristos –, că a acelora e împără­ţia acestei lumi şi alta nu e.

Fericiţi cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.

Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni.

Fericiţi cei ce râd şi se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.

Fericiţi cei îndrăzneţi, că aceia vor avea parte de praznic.

Fericiţi semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.

Fericiţi cei iscusiţi, că aceia vor afla taina multor lucruri.

Fericiţi veţi fi, când vă vor slăvi şi vă vor tămâia, minţind pentru voi, căci v-aţi aflat plata acum, pe pământ şi mâine de voi cine o să-şi mai aducă aminte.”.[1]

Aşa s-a întâmplat cu fariseii. Dacă nu le pomeneam noi numele, nimeni nu-şi mai aducea aminte de ei. Dar îi pomenim nu de bine, ci de rău, să ne învăţăm min­te să nu ajungem ca ei.

Nu este rău să ajungi să înveţi pe altul. Dimpotrivă, este un lucru bun şi folositor. Este chiar o poruncă bisericească care ne obligă să facem acest lucru. Dar atunci când noi suntem învăţători şi alţii sunt învăţăcei, trebuie să ne ferim de onoruri şi de laude.

Parafrazându-l pe părintele profesor Dumitru Stăniloae, spunem că:

„Un învăţător atunci îşi face meseria când se uită în ochii celui pe care-l învaţă; numai atunci cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă superiori­tatea sa şi nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine şi vede numai pe celălalt, atârnându-şi într-un fel tot rostul existenţei de el. Nici unul nu se simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanţă, fără mândrie, fără umilire.”.[2]

Mai este un aspect pe care am dori să-l surprindem în această meditaţie: fariseii se deosebeau, prin vestimentaţie, de oamenii de rând, prin filacteriile şi ciu­curii pe care-i purtau la haine. O filacteră era fie o bucată de pergament cu versete din Biblie, fie o inscripţie în formă de ban­derolă. Fariseii o purtau spre aducere aminte a Legii Domnului. Acelaşi rol îl aveau şi ciucurii. Citim în cartea Numerii, că Dum­nezeu i-a poruncit lui Moise ca fiii lui Israel să-şi facă ciucuri la poalele hainelor ca astfel să nu mai uite poruncile Lui:

„Vorbeşte fiilor lui Israel – îi spune Dumnezeu lui Moise – vorbeşte şi le spune să-şi facă ciucuri la poalele hainelor lor, din neam în neam. Ciucurii aceştia să fie ca, uitându-vă la ei, să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului şi să le împliniţi şi să fiţi sfinţi înaintea Dumnezeului vostru.” (Num 15, 38 – 40).

Aşadar aceşti ciucuri nu erau un accesoriu vestimentar, ci o peda­gogie divină. Omul de câte ori păşea nu făcea altceva decât să-şi mişte ciucurii şi prin urmare să se gândească la Legea lui Dumnezeu. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu metaniile călugărilor, care şi ele nu sunt un acce­soriu vestimentar, ci un mijloc de aducere aminte că cei care le poartă sunt datori să spună, în toată vremea şi în tot ceasul, rugăciunea lui Iisus, o rugăciune scurtă şi cuprinzătoare prin care ne măr­tu­risim nepu­tinţa şi îi cerem ajutorul lui Dumnezeu:

„Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pă­că­tosul.”.

Se întâmplă de multe ori ca un călugăr să uite de această datorie pe care o are de îndeplinit şi atunci o simplă atingere a acestor metanii este ca un duş rece ce-l tre­zeşte din ispita uitării şi-l ajută, într-un fel, să se lepede de toată grija cea lu­mească.

Trebuie să spunem că faţă de un călugăr care este dator să spună rugăciunea de toată vremea: „Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumne­zeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, un mirean este sfătuit să o practi­ce. Poate în acest scop au luat fiinţă acele metaniere care prin nume şi prin destinaţie se aseamănă metaniilor călu­găreşti. Sunt unii credincioşi care le poartă la încheietura mâinii. Aceste metaniere nu sunt însă pentru podoabă, ci pentru rugăciune. De regulă sunt alcă­tuite din 33 de noduri, ca o trimitere la cei 33 de ani ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Aşadar şi unii şi alţii suntem îndemnaţi la rugăciune. Dacă însă nu împlinim rugăciunea, nu ne folosesc nici metaniile, nici metanierele. Sun­tem atunci aseme­nea fariseilor care, deşi se loveau la tot pasul de ciu­curii de la haine, uitau să îm­plinească poruncile rânduite de Dumnezeu în Legea lui Moise. Să luăm aminte că:

„Oricine se va înălţa pe sine se va smeri şi cine se va smeri pe sine se va înălţa.” (Mt 23, 12; Lc 14, 11; 18, 14).

[1] MIRCEA VULCĂNESCU, Logos şi eros, Ed. Paideia, Bucureşti, 1991, p. 62.

[2] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 215.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Cucernicie şi făţărnicie (Sâmbătă, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
Cucernicie şi făţărnicie (Sâmbătă, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Biserica noastră îi prăznuieşte în fiecare an, pe data de 21 octombrie, pe sfinţii mărturisitori ardeleni, care au pătimit pentru credinţa lor în secolul 18. Sunt cinstiţi în mod deosebit în Transilvania iar pătimirea lor a fost cauzată de rezistenţa lor în faţa...

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...