Evanghelia zilei: Mt 24, 34 – 44
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: adevărat vă spun vouă că nu va trece neamul acesta, până când nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl Meu singur. Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Căci, precum era în zilele cele dinainte de potop când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi la venirea Fiului Omului. Atunci din doi care vor fi în câmp, unul se va lua şi altul se va lăsa. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa. Deci privegheaţi, căci nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Însă să ştiţi aceasta că, dacă ar şti stăpânul casei în care ceas din noapte va veni furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Pentru aceasta şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.
Lumina care risipeşte întunericul
Cuvântarea eshatologică, adică cuvântarea despre sfârşitul lumii, este cuprinsă în Evanghelia după Matei, între capitolele XXIV – XXV. Se vorbeşte aici de dărâmarea Ierusalimului, dar şi de sfârşitul lumii, care se va întâmpla la sfârşitul veacurilor. Fiind întrebat de ucenici când va fi sfârşitul lumii, Mântuitorul refuză să răspundă; refuză să precizeze o dată anume, zicându-le:
„Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mt 24, 36).
Se ilustrează în această cuvântare, printr-o înşiruire de mici parabole, ideea că Fiul Omului va veni pe neaşteptate, căci zice Hristos:
„Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul când va veni Fiul Omului.” (Mt 25, 13).
Aici întâlnim şi pilda cu slujitorul (iconomul) credincios care arată cum trebuie să fie această priveghere activă: este vorba de o asumare a responsabilităţii primite. În capitolul al XXV-lea, tema privegherii primeşte noi clarificări: trebuie să ne pregătim pentru Parusie, căci există marele pericol ca ea să ne surprindă nepregătiţi (cum citim în Pilda celor zece fecioare, pildă ce o auzim citindu-se la taina Sfântului Maslu). Apoi trebuie să fim credincioşi în punerea în aplicare a harului pe care l-am primit, căci nu putem intra în Împărăţia cerurilor fără conlucrarea cu acest har, (cum citim în Pilda talanţilor) şi în final, dar nu în cele din urmă, trebuie să avem grijă faţă de cei de lângă noi, pentru că Domnul Hristos se identifică cu toţi cei ce se află în lipsuri şi în strâmtorări (cum citim în Pilda cu Judecata viitoare).
Totul va decurge firesc şi vom vedea în cele ce urmează ce înseamnă acest firesc.
Avem în Evanghelia după Matei un cuvânt al Domnului Hristos care zice:
„Soarele se va întuneca, luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.” (Mt 24, 29).
Este strecurată în sufletul omului teama. Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai răspândi lumina, stelele vor cădea… e sfârşitul lumii… Dar „astrele” în Biblie nu indică lumea, cosmosul, ci divinităţile păgâne. La popoarele care-l înconjurau pe Israel, soarele nu era un astru, ci o divinitate, fiind adorat ca atare. Luna reprezenta o divinitate. Aşadar, stelele în Biblie reprezintă puternicii pământului. În acea epocă Faraonul sau împăratul Romei aveau condiţie divină, nu erau simpli muritori, iar Biblia îi numeşte „stele”. Aşadar, ceea ce spune Iisus în Evanghelia după Matei, în capitolul al XXIV-lea, nu are nici o legătură cu sfârşitul lumii (traducerea ar fi „sfârşitul timpurilor” în sensul de sfârşit al unei epoci). Iisus nu prevesteşte o catastrofă. Iisus spune altceva: mesajul (cuvântul) Său e adevărata lumină care risipeşte întunericul. Când mesajul Evangheliei se va propovădui, divinităţile false vor fi demascate, pierzându-şi strălucirea.[1]
Cu venirea lui Hristos epoca adorării cosmosului s-a încheiat. Troparul Naşterii Domnului subliniază această idee:
„Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru ea cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine Răsăritul Cel de Sus.”.[2]
Aşadar, soarele, luna şi stelele reprezintă în Sfânta Scriptură ideologiile şi divinităţile păgâne care îşi asumau dreptul de a comanda peste oameni. Când mesajul lui Iisus a început a se răspândi, aceste puteri au început să cadă una după cealaltă. Iată de ce în Evanghelia după Luca se spune:
„Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, ridicaţi-vă şi înălţaţi capul, deoarece eliberarea voastră e aproape.” (Lc 21, 28).
Dumnezeul nostru nu este un stăpân aspru care seceră de unde s-a semănat şi adună de unde n-a împrăştiat cum spune sluga leneşă din pilda talanţilor, care şi-a ascuns talantul său în pământ. Aceasta este o imagine falsă despre Dumnezeu, pentru că parabola talanţilor în ansamblul ei prezintă un stăpân generos care împarte avuţia slugilor sale, mai bine zis le-o dă în grijă. La fel de falsă este şi imaginea unui sfârşit apocaliptic al lumii, cum învaţă unele culte neo-protestante.
Sfârşitul lumii este de fapt sfârşitul fiecăruia dintre noi. Când noi trecem din lumea aceasta pentru noi lumea aceasta s-a sfârşit. Intrăm într-o altă lume! Depinde însă cum ne-am pregătit pentru ea. Prin urmare trebuie să ne preocupe mai mult sfârşitul nostru decât sfârşitul lumii, trebuie să ne preocupe mai mult cum îl întâmpinăm noi pe Domnul Hristos în fiecare zi, pentru că nu suntem siguri că vom ajunge şi ziua următoare. Aceasta înseamnă să priveghem după cuvântul Domnului:
„Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.” (Mt 24, 42).
[1] Oameni precum Alexandru cel Mare, Antioh al IV-lea „Epifanes”, Octavian Augustus, Caligula, Nero, Domitian se considerau zei şi pretindeau adorare. Când a venit Hristos – care e şi El numit „Stea” după profeţia lui Valaam (Numerii 17 şi 24), care a adus lumina în lume (lumina cunoştinţei de Dumnezeu) – cei care erau consideraţi „stele” au început să-şi pierdă „strălucirea”. Pentru creştini numai Hristos poate fi considerat „Soarele Dreptăţii”, nicidecum regele sau Cezarul. A se vedea şi Pr. Lector Dr. Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. I: Text şi Canon. Epoca Noului Testament, pp. 224 – 226.
[2] Tropar, gls. 4, în Ceaslov, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 438.
