Evanghelia zilei: Lc 4, 31 – 36
În vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului care ieşeau din gura lui Iisus şi se întrebau: oare, nu este Acesta fiul lui Iosif? Atunci El a zis către ei: fără îndoială, îmi veţi spune această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Apoi le-a zis: adevărat vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. În dreptate vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a încuiat cerul trei ani şi şase luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Şi la niciuna dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai la o femeie văduvă, din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele Elisei proorocul, dar niciunul dintre ei nu s-a curăţit, decât numai Neeman Sirianul. Însă toţi în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie şi, sculându-se, L-au scos afară din oraş şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidit oraşul lor, ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus de acolo.
„Duhul” invidiei
Citim în prologul Evangheliei după Ioan că Domnul Hristos:
„Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.” (In 1, 11 – 12).
Aceşti „ai Săi” a fost menţionat de evanghelist cu referire la poporul ales, dar pentru că mesajul Evangheliei a ajuns până la noi, citim textul biblic aplicându-l fiecare la propria persoană.
Sfântul Ioan de Kronştadt, vorbind despre vieţuirea noastră în Hristos, ne supune atenţiei un cuvânt al Domnului Hristos cuprins în Evanghelia după Luca, în capitolul al XI-lea:
„Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte. Cu alte cuvinte – spune Sfântul Ioan de Kronştadt – cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei sau faptele virtuţii, acela este împotriva virtuţilor. Puţin lucru este să te numeşti creştin; trebuie să o dovedeşti prin fapte, să împlineşti poruncile lăsate de Hristos.
La ce ne obligă credinţa lui Hristos? La schimbare duhovnicească, la neîncetată pocăinţă, rugăciune, la iubire, la dreptate şi ură faţă de orice nedreptate, la sporire în toată fapta cea bună, la blândeţe, smerenie, ascultare, bunătate, înfrânare, curăţire, milostivire, sensibilitate, compasiune, împreună-suferinţă în întristări, împreună-bucurie în izbânzi, tăgăduire de sine, răbdare, sinceritate în toată dorinţa de bine. Credinţa lui Hristos cere ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, gata la tot lucrul bun. De este cineva în Hristos, acela este făptură nouă.”.[1]
Cine nu este cu Hristos, acela este împotriva Lui. Aşa s-a întâmplat şi în vremea Mântuitorului când o parte din consătenii Domnului Hristos, deşi se mirau de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui, ziceau:
„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4, 22).
Aceştia nu vedeau în El decât un om, cu toate că Domnul Hristos s-a descoperit pe Sine a fi împlinitorul profeţiilor, aplicând la persoana Sa cuvintele profetului Isaia:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, Şi să vestesc anul plăcut Domnului.” (Lc 4, 18 – 19).
Nu de puţine ori se întâmplă ca oamenii lângă care ai crescut să nu te aprecieze.[2] Ei uită că între timp ai ajuns la maturitate şi poate i-ai depăşit intelectual şi spiritual. În ochii lor eşti copilul de altădată. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Domnului Hristos. Consătenii Săi auzindu-L învăţând au zis despre El:
„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4, 22),
sau cu alte cuvinte:
„Nu este, oare, Acesta copilul lui Iosif?”.
Iisus Hristos era şi este Fiul lui Dumnezeu. Această realitate au văzut-o însă foarte puţini; doar cei care au avut „ochi de văzut”.[3] Pentru ceilalţi Iisus era doar un taumaturg, un tămăduitor, un doctor care săvârşea minuni. Dar un doctor care nu vindecă toţi bolnavii nu este desăvârşit. Aşa gândeau şi despre Iisus. Au auzit că săvârşise vindecări în Capernaum şi doreau să-L vadă săvârşind minuni şi în Nazaret:
„Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.” (Lc 4, 23).
Domnul Hristos însă le răspunde:
„Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!».” (Lc 4, 23).
Vindecările săvârşite de Domnul Hristos erau complementare învăţăturii pe care o propovăduia. Ca unul ce învăţa dumnezeieşte săvârşea şi minuni şi vindecări tot dumnezeieşte. Scopul pentru care a venit în lume nu a fost acela de a vindeca oamenii de bolile lor trupeşti, de a fi un doctor oarecare, ci de a le vindeca sufletele prin iertarea păcatelor lor. Vindecările trupeşti veneau de la sine în cazul celor care erau vindecaţi sufleteşte. Atunci când a vindecat slăbănogul din Capernaum Domnul Hristos i-a spus acestuia:
„Îndrăzneşte, fiule! iertate sunt păcatele tale!” (Mt 9, 2).
Şi pentru a le arăta celor prezenţi că i s-au iertat păcatele, Domnul Hristos l-a vindecat şi trupeşte, zicând:
„Ce este mai lesne a zice: «Iertate sunt păcatele tale» sau a zice: «Scoală-te şi umblă?». Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: «Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.». Şi – notează evanghelistul – sculându-se, s-a dus la casa sa.”. (Mt 9, 4 – 7).
Ori de câte ori cineva i-a cerut Domnului Hristos să facă minuni la comandă, Acesta a refuzat. Hristos nu căuta slava şi cinstea; nu a venit în lume să fie lăudat şi slăvit. Din contră a spus despre Sine:
„Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit.” (Mt 11, 29).
Fiind smerit, căuta compania celor smeriţi. De aceea le-a şi spus celor din Nazaret:
„Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Şi la niciuna dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele proorocului Elisei, dar niciunul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul.” (Lc 4, 24 – 27).
Atunci când a vorbit despre smerenie Domnul Hristos a spus:
„Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Lc 14, 11; 18, 14).
Aşa cum Ilie proorocul a ales din tot Israelul o văduvă săracă şi Elisei a vindecat din mulţimea de leproşi doar pe Neeman Sirianul, tot aşa Domnul Hristos a părăsit Nazaretul şi S-a stabilit la Capernaum de unde şi-a ales şi primii ucenici, căci:
„Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi Dumnezeu le dă har.” (Iac 4, 6; 1 Ptr 5, 5).
[1] Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, pp. 78, 107.
[2] Cum ne comportăm faţă de cineva care ne invidiază, faţă de cineva care ne urăşte fără motiv? Primul lucru de făcut e un examen de conştiinţă, spre a vedea dacă nu cumva suntem noi cei vinovaţi cu ceva. Iar dacă nu suntem, atunci să facem ca Iisus: să trecem prin mijlocul acestor oameni şi să ne urmăm drumul fără să ne mai facem griji.
Autorul cărţii Imitatio Christi, care trebuie să fi suferit multe nedreptăţi, repetă cuvintele înţelepciunii străvechi: „Nu eşti mai mare dacă te laudă, dar nu eşti nici mai mic pentru că te urăsc”. Iar pentru cei mai sensibili adaugă: „Cuvintele nu sunt altceva decât cuvinte. Zboară prin aer, dar nu mişcă pietrele.”. – cf. Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, p. 151.
[3] In 9, 39.
