Evanghelia zilei: Lc 9, 1 – 6
În vremea aceea, chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus le-a dat putere şi stăpânire peste toţi diavolii şi putere să vindece bolile. Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să tămăduiască pe cei bolnavi; şi a zis către dânşii: să nu luaţi nimic pe cale: nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici câte două haine să nu aveţi. În care casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi. Iar unde nu vă vor primi, ieşind din oraşul acela, să scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor. Ei au plecat şi au mers prin sate, binevestind şi tămăduind pretutindenea.
Adevăraţii propovăduitori
Adevărata misiune creştină se certifică prin exemplu personal. Apostolii, ca unii care au fost trimişi să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi, au fost îndemnaţi de Domnul Hristos să nu folosească şi să nu se folosească de nimic din cele materiale, pentru că un propovăduitor bogat poate stârni interesul multora, dar nu pentru spusele sale, ci pentru bogăţiile sale. Aceasta este poate şi una din cauzele pentru care Domnul Hristos însuşi nu a venit în lume ca un om bogat şi nu s-a arătat în slavă chiar dacă era Dumnezeu, ci a ţinut ascuns până la un timp faptul că era Fiul lui Dumnezeu întrupat. De ce? Pentru că Domnul Hristos nu se impune, ci se recomandă; El se prezintă pe Sine, zicând:
„Eu sunt pâinea vieţii.” (In 6, 35);
„Eu sunt lumina lumii.” (In 8, 12);
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” (In 14, 6).
Mai mult, după ce se prezintă cine este, arată şi cum este: adică vesteşte adevărul celor însetaţi de dreptate, îi hrăneşte pe cei flămânzi, le dă lumină celor orbi, îi îndreaptă pe cale pe cei neputincioşi şi îi aduce la viaţă pe cei morţi.[1]
Orice întâlnire a omului cu Fiul lui Dumnezeu întrupat este crucială pentru că, deşi Domnul Hristos a murit răstignit, a înviat din morţi şi este viu, şi este cu noi şi ne ajută potrivit cuvântului Său:
„În lume necazuri veţi avea dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
Aşadar nu numai apostolii s-au întâlnit cu Domnul Hristos, ci şi noi ne putem întâlni cu El. Şi această întâlnire va fi pentru noi crucială. Putem să devenim din persoane personalităţi, pentru că cel care-l propovăduieşte pe Domnul Hristos este o personalitate. Nu este un om oarecare, nu este un ins oarecare, ci o personalitate care adună asemenea unui magnet pe mulţi, dar nu pentru sine, ci pentru Hristos.
Adevăratul propovăduitor nu atrage prin numele său, ci prin numele lui Hristos. Citim în întâia epistolă către Corinteni că unii au ajuns să-i cinstească mai mult pe propovăduitori decât pe Cel propovăduit (cum se întâmplă astăzi la cultele neoprotestante). Şi ce le spune Apostolul Pavel unor astfel de oameni? Îi ceartă, zicându-le:
„Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?” (1 Cor 1, 13).
Pomeneam de cultele neoprotestante, dar şi în Biserica ortodoxă sunt unii creştini care au faţă de duhovnicul lor un adevărat cult. Este adevărat că în literatura duhovnicească se zice că precum este mama pentru copil, aşa este duhovnicul pentru cel pe care-l povăţuieşte, pentru că aşa cum mama l-a născut pe copil pentru viaţa aceasta trupească, biologică, tot aşa duhovnicul l-a născut pe ucenicul său pentru Împărăţia cerurilor.[2] Aşadar este o legătură care nu se poate ignora, dar aceasta nu trebuie să cadă în extreme. A-ţi face sau a-ţi căuta un renume din slujirea de duhovnic este o slavă deşartă. Poate aşa înţelegem de ce unii părinţi îmbunătăţiţi doresc să trăiască fără această povară a răspunderii pentru unul sau doi fii duhovniceşti. La fel spunea şi Sfântul Apostol Pavel:
„Mulţumesc lui Dumnezeu că pe niciunul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.” (1 Cor 1, 14 – 17).
Cel care-L propovăduieşte pe Hristos îl pune pe Hristos în faţă; cel care-L propovăduieşte pe Hristos umblă după Hristos, iar nu înaintea lui Hristos. Un singur om a avut privilegiul să umble înaintea lui Hristos şi anume Ioan Botezătorul, dar acesta nu a făcut altceva decât să pregătească calea Domnului Hristos. Şi nu a umblat oricum, ci în smerenie şi ascultare. Îmbrăcămintea lui era din păr de cămilă, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică.[3]
A fi propovăduitor al unui Învăţător smerit înseamnă a te asemăna lui întru toate. Nu poţi promite bogăţia cerească şi tu, ca propovăduitor, s-o cauţi pe cea pământească. Bogăţia dacă o ai trebuie s-o administrezi cu discernământ; trebuie să-ţi faci din bogăţie nu un scop, ci un mijloc. De ce? Pentru că au fost şi sfinţi bogaţi. Au fost credincioşi care au împărţit bogăţia aceasta pământească şi care au dobândit apoi, în locul ei, bogăţia cerească, adică Împărăţia cerurilor. La fel cum unii moştenesc bogăţii pământeşti, iată că sunt alţii care încă de pe pământ moştenesc bogăţii duhovniceşti şi chiar mai mult, moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu.
Se impune totuşi o remarcă. Creştinii nu se folosesc de bogăţia lor pentru a atrage pe alţii. Nu! Aşa ceva nu s-a întâmplat în ortodoxie. Aceasta este o practică străină de credinţa drept măritoare, o practică care se numeşte în limbaj teologic „prozelitism”. Apostolii Domnului Hristos în vremea lor sau arhiereii şi preoţii sau chiar credincioşii ortodocşi astăzi nu au făcut şi nu fac prozelitism, adică nu au oferit cuiva bogăţii şi averi pământeşti cu scopul de a-l număra la comunitatea lor. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care Domnul Hristos le-a poruncit apostolilor şi prin ei ne porunceşte tuturor celor care suntem misionari să nu luăm nimic în drumul nostru, nici măcar pâine, pentru că vrednic este lucrătorul de plata sa şi pentru că adevărata convertire vine prin contagiune – adică vezi un om al lui Dumnezeu şi doreşti sau cauţi să-i cunoşti şi să-i urmezi viaţa; şi cunoscându-l, ajungi prin el la Hristos, pentru că toţi îi urmăm Lui.
[1] Mt 11, 4; Lc 7, 22.
[2] Gal 4, 19.
[3] Mt 3, 4.
