Evanghelia zilei: Lc 13, 18 – 29
Zis-a Domnul pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar pe care, luându-l, un om l-a semănat în grădina sa, şi a crescut şi s-a făcut copac mare, iar păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui. Iarăşi a zis: cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este cu aluatul pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată. Şi umbla prin oraşe şi prin sate învăţând şi călătorind spre Ierusalim. Iar cineva L-a întrebat: Doamne, puţini sunt, oare, cei care se mântuiesc? Iar El a zis către ei: străduiţi-vă să intraţi prin uşa cea strâmtă, căci vă spun că vor căuta să intre, dar nu vor putea. Deci, după ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa, veţi începe să staţi afară şi să bateţi în uşă, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne; dar el, răspunzând, va zice vouă: nu vă ştiu de unde sunteţi. Atunci voi veţi începe a zice: am mâncat şi am băut înaintea ta şi în uliţele noastre ai învăţat. El însă va zice: vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce faceţi nedreptăţi. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi proorocii în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară. Şi vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea în împărăţia lui Dumnezeu.
Pilde despre Împărăţia lui Dumnezeu
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, când le vorbea oamenilor, le vedea şi sufletele, aşa cum ne vedem noi unii pe alţii, faţă către faţă. Pentru Fiul lui Dumnezeu sufletul omului nu era ascuns. El cunoştea cele mai tainice gânduri ale omului. A venit pentru toţi oamenii, dar a fost înţeles numai de cei ce au avut „urechi de auzit”, să audă ceea ce spune. Cu pescarii S-a făcut „pescar”, iar cu vameşii S-a făcut „vameş”, şi acestea pentru că era Mântuitor de suflete. Vameşului Matei îi spune: „Vino după Mine!”,[1] precum le-a spus odinioară pescarilor: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.”.[2]
Vorbea diferit cu oamenii; cu pescarii şi cu vameşii vorbea simplu, iar cu cărturarii şi cu fariseii vorbea în pilde, cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Mântuitorul în Predica de pe Munte nu a ţesut cuvântul său cu pilde pentru că atunci erau numai oameni simpli, oameni cu inima curată. Când însă vin cărturarii şi fariseii, cuvântul Mântuitorului este în chip ascuns; Mântuitorul le vorbeşte acum în pilde şi parabole.”.[3]
Fiind o povestire alegorică cu caracter moralizator pilda nu trebuie interpretată cuvânt de cuvânt pentru că s-ar ajunge la interpretări absurde. Mântuitorul însuşi interpretează doar părţile principale ale pildei (semănătorului şi neghinei din grâu).[4]
Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie cuprinde două din cele şapte parabole menţionate în capitolul al XIII-lea al Evangheliei după Matei, al căror conţinut este Împărăţia cerurilor. Domnul Hristos ne arată că Împărăţia lui Dumnezeu are mai multe nume, căci nu se poate vorbi de această împărăţie decât prin analogie. Astfel, Împărăţia lui Dumnezeu se poate asemăna cu un grăunte de muştar pe care un om l-a semănat în ţarina sa; cu aluatul pe care o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată; cu o comoară ascunsă în ţarină pe care a găsit-o un om şi a tăinuit-o şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea; cu un năvod aruncat în mare care adună tot felul de peşti, cei buni fiind puşi în vase, iar cei răi fiind aruncaţi afară.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu se vorbeşte în pilde, în sensul prezenţei ei încă de aici, din acest timp. Credincioşii trăiesc deja în Împărăţia lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte, sunt pe cale. Împărăţia lui Dumnezeu este „deja şi nu încă”, după expresia celebră a teologului Oscar Cullman.[5]
Începutul Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ este şi trebuie să fie Biserica. Menirea Bisericii este de a deschide oamenilor Împărăţia lui Dumnezeu. Pe pământ nu există semne exterioare ale acestei Împărăţii. Ea este Împărăţia veacului viitor, pentru că numai atunci îl vor cunoaşte toţi pe adevăratul Împărat al lumii; dar pentru cei ce au crezut şi L-au primit pe El Împărăţia cerurilor este deja prezentă şi cei ce cred o simt în inimile lor.
În Biserică credincioşii sunt transformaţi de Duhul Sfânt în fii ai Tatălui şi în fraţi ai lui Hristos Cel răstignit. Prin aceasta ei se pregătesc pentru Împărăţia cerurilor în care Dumnezeu nu este stăpân care domină, ci „Tatăl nostru” şi „Fratele nostru”; Împărăţie în care nu există subordonaţi şi superiori, ci doar iubire dintre tată şi fii, dintre fraţi care sunt cu toţii fii ai Tatălui şi fraţi ai Fiului lui Dumnezeu.[6]
Ne spune Evanghelia că Mântuitorul în drum spre Ierusalim a fost întrebat de cineva:
„Doamne, puţini sunt cei ce se mântuiesc?” (Lc 13, 23).
Domnul Hristos i-a răspuns, adresându-se însă tuturor:
„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. Stăpânul casei va încuia uşa şi veţi începe să bateţi la uşă, zicând: «Doamne, deschide-ne!». El, însă, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi.” (Lc 13, 24 – 25).
Uşile Împărăţiei sunt uşile Bisericii. Pe aceste „uşi” ne îndeamnă Domnul Hristos să intrăm:
„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.” (Mt 7, 13 – 14).
Pitagoreicii reprezentau viaţa umană cu litera „Y”. Cine o începe din partea mai îngustă, mai târziu o va găsi pe cea mai largă şi, dimpotrivă, cine o începe din partea largă, mai devreme sau mai târziu va da peste o strâmtorare. Evanghelia, prin urmare, confirmă această maximă. Apa când se apropie de stăvilare urcă spre înalt, la fel şi spiritul uman. Dar învăţătura Domnului Hristos îmbogăţeşte înţelepciunea umană cu un sens mai profund, supranatural. Poarta către Tatăl este Hristos (In 10, 9); viaţa lui era strâmtă în toate sensurile, se afla toată în semnul crucii. Dar calea crucii conduce la înviere şi la viaţa veşnică.[7]
Hristos lucrează în lume prin Biserică. Biserica este prelungirea lui Hristos în lume. Apartenenţa la Biserică este identică cu apartenenţa la Hristos şi despărţirea de Biserică este identică cu despărţirea de Hristos.[8] La fel, Duhul Sfânt „locuieşte” în lume prin Biserică. Dacă lumea îmbătrâneşte şi cade în gârbovire, Biserica este necontenit reîntinerită şi înnoită de Sfântul Duh, care este izvorul vieţii.[9]
Biserica lui Hristos nu este altceva decât un „atelier dumnezeiesc” în care oamenii se modelează devenind din răi buni, din păcătoşi drepţi, din nelegiuiţi sfinţi,[10] cum spune şi Sfântul Ioan de Kronstadt:
„În lume murim prin păcate – în Biserică ne facem vii în har prin pocăinţă; în lume suntem supuşi necazurilor, întristărilor, bolilor – în Biserică ne eliberăm de ele, ne vindecăm, dobândim mângâiere, aflăm alinare; în lume orbecăim în bezna patimilor, nu ştim ce facem, către ce tindem, fiindcă ne orbeşte întunericul păcatului – în Biserică ne luminăm prin deschiderea ochilor minţii şi vedem limpede lumina; în lume ne întinăm – în Biserică ne curăţim şi ne sfinţim; în lume cădem în neputinţă trupească şi sufletească – în Biserică ne întărim cu sufletul şi cu trupul. De ce? Pentru că din Biserică iradiază iertarea, viaţa, puterea, sfinţenia, adevărul, lumina, curajul duhului, mângâierea şi bucuria.”.[11]
Aşadar, Biserica se găseşte în lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta.[12] Se găseşte în lumea aceasta, pentru ca să ridice lumea aceasta sus, de unde vine ea însăşi.
[1] Mt 9, 9; Mc 2, 14.
[2] Mt 4, 19; Mc 1, 17.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 523.
[4] Ibidem, p. 546.
[5] Oscar Cullman, Christologie du Nouveau Testament, ed. a III-a, Neuchatel, 1968, pp. 115 – 116.
[6] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, p. 41.
[7] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 167.
[8] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, p. 93.
[9] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 209.
[10] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 204.
[11] Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, p. 41.
[12] In 18, 36.
