Evanghelia zilei: Lc 9, 57 – 62

În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, un om a zis către El: Doamne, eu voi merge după Tine, oriunde Te vei duce. Atunci Iisus i-a zis: vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul. Şi a zis către altul: vino după Mine. Dar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Însă Iisus i-a răspuns: lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu du-te de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu. Un altul a zis: voi merge, Doamne, după Tine, dar mai întâi dă-mi voie să las în rânduială pe cei care sunt în casa mea. Iisus însă a zis către el: cel care pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Samaria

Citim în Evanghelia după Luca în capitolul al IX-lea că de Domnul Hristos s-a apropiat un om care i-a zis:

„Te voi însoţi, oriunde Te vei duce.” (Lc 9, 57).

Domnul, care ştia cele ascunse ale inimii, i-a răspuns:

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.” (Lc 9, 58).

Cu alte cuvinte l-a vădit că s-a apropiat de El cu interes, sperând să câştige ceva prin această apropiere. Că oamenii căutau mai întâi cele materiale şi apoi cele spirituale vedem şi din convorbirea dintre Domnul Hristos şi femeia samarineancă la fântâna lui Iacov, despre care citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul al IV-lea.

După ce a fost în Iudeea, la Ierusalim, Domnul Hristos împreună cu ucenicii Săi se îndrepta spre Galileea. Şi ne spune Evanghelistul Ioan:

„Trebuia să treacă prin Samaria.” (In 4, 4).

Aşadar a trecut prin Samaria şi venit la o cetate a Samariei numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo o fântână numită „fântâna lui Iacov”. Iisus fiind ostenit de călătorie s-a aşezat lângă fântână, iar ucenicii Săi au plecat în cetate să cumpere merinde. A venit atunci la fântână o femeie samarineancă ca să scoată apă. Văzând-o Iisus i-a cerut, zicând: Dă-Mi să beau.”.[1] Femeia îl re­fu­ză pe motivul că iudeii nu au amestec cu samarinenii.

Ştim din Vechiul Testament că dacă un iudeu trecea prin Samaria, când ieşea din această provincie îşi scutura hainele şi praful de pe pi­cioa­re. De ce? Pentru ca nici măcar praful din Samaria să nu întineze pă­mân­tul Iudeii sau la Galileii. S-a ajuns la aceasta deoarece în Samaria locuia o populaţie mixtă formată din iudei şi păgâni.

Istoria ne spune că în anul 722 î.Hs., Regatul de Nord sau Israelul a fost desfiinţat în urma invaziei asiriene, conduse de către regele Sargon. Mulţi locuitori au fost exterminaţi de către cuceritori, iar marea majori­tate a populaţiei a fost deportată în Asiria de unde nu se va mai întoarce niciodată. Puţini dintre israeliţi au fost lăsaţi în ţară. Pentru a repopula cetăţile şi satele rămase pustii a adus aici prizonieri de război, păgâni din Babilon şi din toate ţinuturile Orientului. Peste aceşti colonişti Sargon a mai adus în anul 715 Î.Hs. mai mulţi captivi arabi. Din amestecul acestor colonişti păgâni cu israeliţii din Samaria va lua naştere populaţia sama­riteană, pe care autorul cărţii Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah o va caracteriza atât de sever numind-o: „Poporul cel nelegiuit care locuieşte în Samaria.”.[2]

Conflictul dintre samariteni şi israeliţi a izbucnit în momentul în care s-a hotărât să se reconstruiască templul din Ierusalim. Atunci când sa­maritenii au cerut permisiunea să fie admişi să participe şi ei la recon­strucţie, refuzul iudeilor a fost categoric. Reacţia samaritenilor a fost pe măsură. Când Neemia se va apuca de refacerea zidurilor Ierusalimului, samaritenii vor submina şi intenţiile acestuia, dărâmând noaptea ceea ce evreii construiau ziua. Astfel s-a ajuns la o ură neîmpăcată între evrei şi samariteni.[3]

Revenind la relatarea evanghelică a convorbirii dintre Iisus şi sa­ma­rineancă, Domnul Hristos îi răspunde refuzului acesteia prin cuvin­tele:

„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.” (In 4, 10).

Şi continuă:

„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” (In 4, 13 – 14).

Femeia samarineancă se arată interesată de ofertă şi zice:

„Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.” (In 4, 15).

Domnul Hristos o pune însă la încercare, zicând:

„Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.” (In 4, 16).

Femeia răspunde:

„N-am bărbat.” (In 4, 17).

La care Domnul Hristos îi zice:

„Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.” (In 4, 17 – 18).

De acum convorbirea primeşte alte valenţe, femeia se arată pre­ocu­pată de teologie şi în cele din urmă sfârşeşte prin a aduce la Hristos un întreg oraş. Nu acelaşi lucru putem zice de samarineanul care i-a spus Mântuitorului:

„Te voi însoţi, oriunde Te vei duce.” (Mt 8, 19; Lc 9, 57).

Domnul Hristos îl pune la încercare, zicându-i:

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.” (Mt 8, 20; Lc 9, 58).

Şi acest samarinean a plecat precum odinioară tânărul cel bogat. De unde ştim aceasta? Din relatarea evanghelică pe care o avem în atenţie. L-am numit pe acest om – „samarinean”, pentru faptul că Dom­nul Hristos se afla în Samaria. Din relatarea Sfântului Evanghelist Luca ştim că Domnul Hristos fiind în drum spre Ierusalim nu a fost primit într-un sat de samarineni. Atunci ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis:

„Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?” (Lc 9, 54).

Dar Domnul Hristos îi ceartă zicându-le:

„Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” (Lc 9, 55).

Şi s-au dus în alt sat. Aşadar Domnul Hristos se afla în Samaria când a zis cineva către El: „Te voi urma!”,[4] dar nu l-a urmat. De ce? Pentru că Domnul Hristos nu-i oferea bogăţia materială pe care spera    s-o câştige urmându-L. Şi pentru ca să-l îndrepte, Domnul Hristos îl cheamă pe un altul zicând:

„Urmează-Mi.” (Lc 9, 59).

Acesta răspunde:

„Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.” (Mt 8, 21; Lc 9, 59).

Şi, parcă uitându-se la cel dintâi, dar vorbind cu cel de-al doilea, Domnul Hristos spune:

„Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt 8, 22; Lc 9, 60).

Nu ştim ce s-a întâmplat cu cel dintâi; nu ştim dacă s-a îndreptat. Un lucru trebuie să înţelegem: odată ce suntem chemaţi de Domnul Hristos trebuie să ne învrednicim să fim şi aleşi. Ori alegerea o facem noi. Domnul ne cheamă, dar noi alegem dacă-L urmăm sau nu.

[1] In 4, 7.

[2] Sir 50, 28.

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie bi­bli­că, pp. 339 – 341.

[4] Lc 9, 57.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Samaria (Sâmbătă, Săptămâna a XXVI-a după Rusalii)
Samaria (Sâmbătă, Săptămâna a XXVI-a după Rusalii)
/