Evanghelia zilei: Mt 6, 1 – 13
Zis-a Domnul: luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, răsplată nu veţi avea de la Tatăl vostru care este în ceruri. Deci, când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, cum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să fie lăudaţi de oameni. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iar tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, aşa încât milostenia ta să fie în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place să se roage, prin sinagogi şi prin unghiurile uliţelor, stând în picioare, ca să se arate oamenilor. Adevărat vă spun că-şi iau răsplata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse va răsplăti ţie. Când vă rugaţi să nu spuneţi vorbe multe ca păgânii, care îşi închipuie că prin vorba lor multă vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănaţi lor, căci ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă, mai înainte de a cere voi de la Dânsul. Ci voi să vă rugaţi aşa: Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!
Rugăciunea Domnească
Rugăciunea înseamnă a sta cu bucurie, cu frică şi cu dragoste în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să izvorască din inimă. Dacă este aşa este rugăciunea în Duh şi în Adevăr; rugăciunea curată. Este de preferat să zicem: „Doamne, dă-mi după voia Ta”, căci Dumnezeu ştie ce ne trebuie. Cerem ca să primim. Cerem să fie voia lui Dumnezeu. Cerem cu credinţă. Dacă avem credinţă, Dumnezeu ne dă mai mult. Credinţa este o cupă a harului pe care-l primim în funcţie de mărimea cupei.
Mântuitorul Hristos ne învaţă ce să cuprindă o rugăciune. În primul rând o adresare:
„Tatăl nostru care eşti în ceruri.” (Mt 6, 9; Lc 11, 2).
Astfel ne adresăm noi oamenii lui Dumnezeu. Lumea noastră are contact cu Dumnezeu doar prin har. Timpul şi spaţiul sunt caracteristici ale lumii materiale. Universul e limitat. El există doar unde e spaţiu. Dumnezeu însă cuprinde spaţiul. Este aspaţial şi atemporal. Este stăpân al cerului, de aceea zicem:
„Care eşti în ceruri.” (Mt 6, 9; Lc 11, 2).
„Cerul” desemnează lumea spirituală, transcendenţa lui Dumnezeu. Citim în cartea Facerii că:
„La început a făcut Dumnezeu cerul (adică lumea spirituală) şi pământul (adică lumea materială).” (Fac 1, 1).
Cel care este în ceruri este Tatăl nostru al tuturor. În faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali. Numindu-L Tată pe Dumnezeu, îl numim pe aproapele nostru frate.
„Sfinţească-se numele Tău”.[1] Cerem prin aceasta ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit de buzele şi de inimile tuturor. Trebuie să se facă deosebirea între „a sfinţi” şi „a fi sfânt”. Sfânt e numai Dumnezeu; noi tindem spre sfinţenie. A fi sfânt înseamnă a simţi nevoia să iubeşti, să suferi şi să învii, după ce ai cunoscut moartea în tine. Hristos a învins moartea; sfinţii, de asemenea. Cine a învins moartea a învins şi viaţa.
Sfinţii au lepădat „mantia” înţelepciunii şi au îmbrăcat „cămaşa” iubirii, pe care o dau bucuros celor ce au trebuinţă de ea. „De nu veţi fi ca şi copiii nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor”.[2] Aşa sunt sfinţii; au numai o cămaşă, dar şi aceea socotesc că nu este a lor. Sunt asemeni cerşetorilor, dar sunt aşa pentru că noi îi obligăm să fie aşa, noi îi obligăm să fie cerşetorii milei lui Dumnezeu pentru noi. Faţă de noi – bogaţii – ei sunt săracii pământului. Şi dacă noi simţim moartea, săracii o aşteaptă, pentru că nici un „cerşetor” n-a murit. Numai proprietarii mor:
„Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta.” (Mt 6, 21; Lc 12, 34).
Nu se moare decât pe orizontală, iar „cerşetorii” nu au timp să se întindă pe orizontală – nu îi lasăm noi.[3] Ei stau mereu pe verticală: în viaţă, în moarte şi în calendare.
Când îţi începi viaţa cu sentimentul morţii ajunge să-ţi pară înaintarea în timp un drum spre naştere. Este ca un proces de recâştigare şi de refacere a etapelor vieţii. Mori, trăieşti, suferi şi te naşti cu gândul la moarte – ar fi momentele acestei evoluţii răsturnate.[4]
Cinstind numele Născătorului nostru după har, nu facem altceva decât să întipărim în viaţa noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să-I sfinţim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca Unui Tată şi să ne arătăm fii prin fapte.[5]
Prin sfinţenie reuşim să renunţăm la voia noastră şi s-o transferăm lui Dumnezeu:
„Nu voia mea, ci voia Ta să fie.” (Mt 26, 39; Mc 14, 36; Lc 22, 42).
Omul, când îşi împlineşte voia este în suferinţă, dar nu-şi dă seama. Tăierea voii înseamnă o altă suferinţă, care însă este mântuitoare.
Creştinul este chemat la tăierea voii sale. Cum? Prin împlinirea poruncilor, prin ascultare, prin supunere şi prin rugăciune.
„Nu te ruga să se facă voile tale – spune Evagrie Ponticul –, căci acestea nu se acoperă întru totul cu voia lui Dumnezeu, ci roagă-te mai bine precum ai fost învăţat, zicând: «Facă-se voia Ta în mine». Şi în tot lucrul aşa să-L rogi, ca să se facă voia Lui. Căci El voieşte ceea ce este bine şi folositor sufletului tău. Dar tu nu ceri totdeauna aceasta.”.[6]
Când gândim ceea ce Dumnezeu gândeşte şi când vrem ceea ce Dumnezeu vrea, şi noi, într-o oarecare măsură, devenim „cuvânt al lui Dumnezeu”. Dumnezeu se exprimă în noi, vorbeşte lumii prin intermediul nostru. Şi suntem, deci, fiii Lui. [7]
Ne rugăm apoi să nu fim ispitiţi, să nu fim încercaţi peste puterile noastre, dar în acelaşi timp ne rugăm să împlinim ceea ce stă în puterea noastră: să iertăm celor ce ne-au greşit. Aceasta este o datorie, o obligaţie a noastră: iertăm ca să fim iertaţi! De fapt, atât în engleză,[8] cât şi în germană,[9] în loc de cuvântul „greşeală” avem cuvântul „datorie”:
„Şi ne iartă nouă datoriile noastre precum şi noi iertăm datornicilor noştri.”.
Aceasta este singura cerere condiţionată, din cele şapte cuprinse în Rugăciunea Domnească, cerere explicată de Domnul Hristos:
„Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre.” (Mt 6, 14 – 15).
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că cel ce nu iartă aproapelui său nu numai că nu este iertat, ci, mai mult decât atât, nu este ferit de ispită şi de diavol:
„(…) cel ce nu iartă desăvârşit celor ce i-au greşit şi nu-şi înfăţişează lui Dumnezeu inima curată de orice supărare, strălucind de lumina împăcării cu aproapele, nu va dobândi darul celor cerute, şi va fi predat ispitei şi celui rău, după o dreaptă judecată, ca să înveţe că numai aşa se curăţeşte de păcate, dacă scoate din el supărările împotriva altora.”.[10]
Rugăciunea însă nu este scop în sine, la fel ca şi postul şi milostenia; ele sunt mijloace spre dobândirea sfinţeniei, a desăvârşirii. De altfel, Predica de pe Munte, în variantă mateiană, are un echilibru intern desăvârşit. După cele 9 fericiri şi după cele 6 anititeze,[11] Mântuitorul încheie, zicând:
„Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Mt 5, 48).
Capitolul următor cuprinde referiri la milostenie şi rugăciune, post şi iertare. De fapt, ne sunt oferite aici mijloacele prin care putem ajunge la desăvârşire: postul, iertarea, milostenia şi rugăciunea. În concluzie, orice rugăciune este importantă pentru desăvârşirea noastră, dar nu trebuie să rămână singura şi unica noastră nevoinţă, pentru că cel care are o singură virtute sau o singură nevoinţă nu are nici una.
[1] Mt 6, 9; Lc 11, 2.
[2] Mt 18, 3.
[3] Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 19 – 20.
[4] Ibidem, p. 17.
[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 268.
[6] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune în 153 de capete, 31, în Filocalia 1, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 108.
[7] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, p. 79.
[8] „Forgive us our debts, as we also have forgiven our debtors” (Mt 6, 12) – cf. The Holy Bible. New International Version, Hodder & Stoughton, London, 1984, p. 882.
[9] „Und vergib uns unsere Schuld, wie auch wir vergeben unsern Schuldigern” (Mt 6, 12) – cf. Das Neue Testament în Die Bibel nach der übersetzung Martin Luthers, Evanghelische Haupt-Bibelgesellschaft zu Berlin und Altenburg, Leipzig, 1986, pp. 8 – 9.
[10] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia 2, p. 283.
[11] Antiteze prin care Domnul Hristos explica esenţa Legii vechi: „Aţi auzit că s-a zis…”, „Eu însă vă zic…”.
