Muntele Athos este un generator continuu de mari pustnici și nevoitori, unii vădiți, iar alții tăinuiți de scorburile peșterilor. Săptămâna Pătimirilor este pentru întreaga suflare aghiorită o săptămână intensă, tânguintoare, în care maximalismul ascetic înnobilează viața duhovnicească a monahului.

Vechii nevoitorii aghioriți petreceau această dimensiune mistagogică a Săptămânii Mari postind cu aspre nevoințe și priveghind neîncetat, căutând să rămână în tăcere până la Duminica Învierii Domnului. Se înfrânau de dragul Mirelui Hristos, iar inima contempla rugăciunea. Vârful piramidei întoarse, Hristos, ca Ebed Yahve, nu era singur.

Monahii pătimeau împreună cu Hristos, prin lepădarea grijior cotidiene, focusați pe evenimentele mântuitoare, pe împreuna-mergere spre Patimă. Părinții Aghioriți s-au făcut ascultători până la moarte, urmând ethosului lui Hristos.

In raport cu lumea de azi, suntem tot străini de suișuri minunate pentru că nu trăim în ascultare. Suntem proprii noștri duhovnici. Ne dezlegăm de la orice lucru pentru că în noi nu există o pocăință autentică susținută prin ascultare. Ascultarea de duhovnic înseamnă viață, iar neascultarea moarte, sublinia Sf. Efrem Katounakiotul. Toate înrâuririle diavolești pe care le primește omul sunt roade ale neascultării. Ascultarea de duhovnic ne ușurează viața, ne sfințește viața, ne adună pe toți în ethosul lui Hristos, în infinita lui dragoste, simțind interes Pătimirile. Atât monahul cât și mireanul, trebuie să fie asemenea lui Hristos, ascultători până la moarte, pentru că duhovnicul și starețul sunt chezășia mântuirii. Când suntem în neascultare de duhovnic, nu doar că nu trăim sub har, dar ne rupem în aceeași măsură și de omul tainic al inimii, depărtându-ne de cugetul lui Hristos. Acesta e momentul când diavolul acționează ca un iscusit strateg, la nivelul gândurilor omului, făcându-l să urască frumosul, binele, să nu suporte dragostea sau duhul nobil din aproapele.

Părinții aghioriți rodesc în ascultare, pentru că ascultarea este elanul înfierii duhovnicești, este însăși viața monahală. Părinții aghioriți au cultivat ascultarea, ca în felul acesta să fie asemenea lui Hristos, gustând din același pahar al suferinței. Prezența în Grădina teascului  implică ascultarea. Îngreuiați la ochi, cei trei ucenici au căzut din ascultare. N-au privegheat așa cum le-a cerut Hristos. N-au avut puterea să fie părtași bucuriei eshatologice, ațipind în negura nopții. Monahii au înțeles că fără priveghere nu există părtașie. Părinții Aghioriți prelungesc intensitatea Săptămânii Mari și bucuria Slăvitei Învieri a Domnului pe toată perioada anului bisericesc. Mortificarea trupului, tăierea voii, lecturile, posturile și privegherile, alcătuiesc așa numitul ,,duh împrospătat”, ca anamneză permanentă a Celui care a primit palme peste obraz din mâinile pe care le-a zidit.

Cei din vechime rămâneau în aceeași asprime ascetică și după Învierea Domnului, deoarece simțământul întristării era mai profund decât simțământul bucuriei. Întrebat dacă este firesc ca cineva să nu simtă multă bucurie în noaptea Învierii, Sfântul Paisie Aghioritul spune: ,,- Da, este firesc, pentru că în toată Săptămâna Mare și mai ales în Vinerea Mare, care este chiar ziua dinaintea  Învierii, am trăit evenimentele dătătoare de întristare a Patimilor. Nu pentru că sufletul nu se bucură de Înviere, dar nu se bucură atât de mult, pe cât o cere această sfântă și luminată zi. Dar încet-încet, în decursul Săptămânii Luminate, care este ca o zi de Paști, durerea din Săptămâna Mare se îndepărtează, iar sufletul se umple de bucuria Învierii. Începând cu a doua zi de Paști, ne dăm seama de Înviere”[1].

În monumentala lucrare aghiografică ,,Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte”, Ieromonahul Eftimie Athonitul redă o pleiadă de Părinți Aghioriți care s-au nevoit cu asprime în Săptămâna Pătimirilor, retrăind suferințele Mântuitorului cu abnegație și lepădare trupească acerbă. Despre Părintele Grigorie duhovnicul (1809-1899) se spune că era un postitor aspru și că ,,niciodată nu a dezlegat la untdelemn Miercurea și Vinerea, nici măcar în sărbători sau în Săptămâna Luminată. Era blând, foarte tăcut, impunător, sufletul său fiind plin de strălucirea Harului”[2].

Din viața neagonisitorului Filaret Karuliotul, aflăm că la începutul secolului XX, Mănăstirea Stavronikita se număra printre cele mai sărace așezăminte din Sfântul Munte. De Paști nu cumpărau ouă, brânză și pește, deoarece mănăstirea nu își permitea. Trăiau din multe le binecuvântări pe care le trimitea Sf. Nicolae, ocrotitorul mănăstirii.

Pustnicul Gavriil Karuliotul (1903- 1968) a fost un mare pustnic al Athosului. S-a nevoit la ,,înfricoșătoarea Karulie”, cea mai aspră pustie a muntelui. Potrivit lui Eftimie Athonitul, ,,Mâncarea lui obișnuită era postmagul; nici măcar legume nu mânca, căci le socotea desfătare. Mânca doar postmag,  puține migdale zdrobite, iar în luna august mânca smochine. A sădit o viță de vie, dar el nu mânca strugurii, ci îi dădea altora, zicând că el nu are dinți. Nu mânca dulce nici măcar de Paști. Iar această nevoință o justifica cu apostolicescul cuvânt care zice: ,,cel ce se luptă, se înfrânează de la toate”, punându-l în lucrare pururea. Aflându-se odată la Mănăstirea Dionisiu, de sărbătoarea Paștilor, a cerut de post din Săptămâna Patimilor. Când i-au spus că au aruncat-o, el a mâncat în ziua Învierii pâine și măsline”[3].

La sihăstria Sfântului Vasile, un bătrân pe nume Sava Duhovnicul, în fiecare an, în Joia Mare, se întâlnea cu pustnicii goi ai Athosului și îi împărtășea. Unii călugări se îndoiau de existența acestora, însă Părintele Sava le-a făgăduit că în anul următor îi va urmări și va pune semne, ca să afle locul unde se nevoiesc, ca mai apoi să meargă împreună cu părinții la ei. Însă când s-au reîntors în anul următor, pustnicii goi i-au spus: ,,Părinte Sava, nu vom mai veni, fiindcă ai încălcat înțelegerea noastră”[4]. Acesta și-a cerut iertare înaintea lor, pentru că nu dorea să-i piardă. Însă curiozitatea l-a determinat să-i urmărească, apoi să-i aducă și pe alți părinți în peștera unde se nevoiau aceștia, dar nu a mai găsit drumul, fiindcă semnele dispăruse. Un alt Bătrân pe nume Pavel Kapsolivitul, închinoviat în 1928 la Mănăstirea Simonos Petras, nu mânca nimic în Săptămâna Pătimirilor, fiindcă considera că mâncarea nu-i aduce sporire[5].

Despre Chilia Burazeri există numeroase sinaxare ale părinților cu viață sfântă. ,,Unul din ultimii părinți nevoitori ruși virtuoși de la Chilia Burazeri a fost și părintele Simeon, care mai târziu a fost numit Serge la tinderea în Marea și Îngereasca Schimă. Era starețul chiliei și-l numeau egumen. Toată viața sa a fost un Post Mare plin de suferința răstignirii, dar și de bucuria Învierii. Din pricina statului în picioare, acestea s-au umflat și s-au deschis răni, care erau pline de viermi. Odată, când i-au spălat picioarele într-un lighean, acesta s-a umilit de viermi”[6].

Un loc unic al Muntelui Sfânt a fost Chilia Postitorilor, condusă de egumenul Hagi-Gheorghe Athonitul, a cărui viață a fost scrisă de Sfântul Paisie Aghioritul. La această chilie, monahii au dus o viață îngerească. ,,Mâncau de post în tot timpul anului. Nu numai în Duminici și în sărbători, dar nici de Paști nu mâncau nici pește, nici brânză, nici mâncare cu untdelemn, nici vin nu beau”[7]. Un călugăr de la Mănăstirea Caracalu relata într-o notiță, că la acea vreme (1955) primeau loukumi numai de Paști, de Nașterea Domnului, la Lăsatul Secului și de hram. În rest, nu făceau abatere de la rânduiala ascetică.

Părinții Sfântului Munte au oferit cadrul unei anamneze săptămânale a Pătimirilor Mântuitorului Iisus Hristos, atât prin Liturghie, cât si prin supunerea trupului asprelor nevoințe, ca ofrandă a jertfei supreme pe Cruce. Bucuria Învierii nu însemna festin culinar sau timp petrecut în pregătirea bucatelor alese. Cuviosul Efrem Filotheitul relatează un episod petrecut în mica sinodie a Sfântului Iosif Isihastul, în preajma ,,pregătirilor pascale”, urmate de bucuria Învierii Domnului și de Harul care-i pricinuia multă desfătare duhovnicească: ,,Starețului, fiindcă crescuse în Paros, îi plăceau produsele din lapte. Într-o zi de post îl strigă pe părintele Arsenie și îi spuse:

-Părinte Arsenie, să-mi faci rost de un burduf.

Parintele Atanasie a cutreierat cerul si pământul și i-a găsit burduf. Starețul l-a luat și a aruncat înăuntru toate bucățelele de brânză ce prisosiseră, după care a fiert niște lapte la cutie și l-a turnat pe el înăuntru. Acesta a făcut-o, desigur, deoarece nu voia să arunce nimic.

-Fiilor, după Paști o să fie splendoare! Vom avea brânză de burduf! Tot locul se va umple de mirosul brânzei.

Adeseori mergea la burduf și îl curăța, fiindcă viermii ieșeau până la gâtul burdufului, iar el îi curăța cu cuțitul. Nescârbindu-se de acea priveliște, ne spunea bucuros:

-Nu vă uitați la ce se vede pe dinafară, ci la ceea ce este înăuntru.

Când au venit Sfintele Paști, a deschis burduful. Atunci s-a răspândit o duhoare nesuferită și viermii au năvălit afară. Eu m-am dus mai departe, căci așa cum eram, slăbit de post, acel miros greu mi-a pricinuit stare de vomă. Dar era, oare, cu putință să se facă brânză dintr-o asemenea amestecătură de brânză stricată și lapte la cutie fiert? Pielea putea să facă brânză de burduf? Cu toate acestea, după Paști, Starețul s-a încumetat s-o mănânce cu Părintele Arsenie. Și au mâncat-o toată. Pe noi însă, cu discernământul pe care îl avea, nu ne-a pus s-o mâncăm.

Când a venit Paștile, ne-am păstrat tipicul nostru obișnuit, adică ne-am făcut privegherea așa cum obișnuiam. Deși veniseră Paștile, nu am făcut Slujba Învierii, ci am continuat tipicul nostru, adică privegherea cu metania. Nu am avut odihnă nici măcar o singură zi. Și aceasta potrivit cuvântului: ,,Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea cerești e daruri luând”. Aceasta era viața noastră”[8].

Renunțarea la toate, această simplitate a pecetluit în sufletele asceților focul dumnezeiesc, uniți fiind cu Dumnezeu prin vederea luminii Lui. În continuare, Cuviosul Efrem descrie clipele petrecute în prezența Harului Învierii Domnului, o bucurie ce îl petrecea în odihna deplină: ,,Am făcut Paștile în afara bisericuței noastre, sub trei portocali și un smochin. Am săvârșit Liturghia singuri, în pace, în mijlocul pustiei. Îl vedeam pe Stareț că strălucea și de aceea nu-și putea stăpâni plânsul. Nu cel de păcate, ci cel izvorât din Lumina Învierii. Sufletul său nu-l putea stăpâni, căci bucuria lui se manifesta prin plâns. Noi spuneam ,,Hristos a Înviat” , iar el plângea ca un copil. Ce frumoase erau toate!

De îndată ce se termina Liturghia, potrivit tipicului, trebuia să merg la chilie sat mă odihnesc, ca să mă pot scula mai târziu și să gătesc mâncarea pentru părinți. Dar înainte de a mă întinde, lucram Harul Învierii pe care îl primise fiecare dintre noi. Apoi mă culcam. Mă sculam devreme și mă urcam pe stânci și mă rugam cu metania. Ce frumos era Praznicul Învierii ! Băteau clopotele mănăstiriilor Grigoriu și Dionisiu, băteau și clopotele gigantice de la Rusikon. Valul lua sunetul și făcea să se audă ca un marș sau ca acordurile unui pian și ale unui armoniu. Se auzea un sunet frumos și atunci începeam să contemplu și să zic: ,,Oare cum or fi Paștile în Cer? Și cum cântă Îngerii? Și cum psalmodiază cereștile cântări?”. Stăteam și mă desfătam de această contemplație, rostind Rugăciunea în același timp. Era Harul de Înviere al lui Dumnezeu care pricinuia o adevărată desfătare duhovnicească ce nu se poate descrie”[9].

Tradiția isihastă a Sfântului Munte nu se oprește odată cu mutarea la Domnul a acestor vase alese, ci se reactualizează perpetuu, născând noi asceți văzători de Dumnezeu. Străpungerea inimii și căința îl așează pe monah în sanctuarul virtuților, asemenea pustnicilor vechi, într-o continuă Săptămână a Pătimirilor. Cine a peregrinat la Muntele Athos, cu atât mai mult cei care și-au afierosit săptămâni sau luni în inima pustiei, pot da mărturie despre duhul împrospătat al Învierii Domnului, simțit în fiecare Dumnezeiască Liturghie de duminică. Monahii aghioriți fac din fiecare săptămână o Săptămână Mare, lepădând grija zilei de mâine, sinele, gândurile de pizmă și hulă, gata pregătiți prin dimensiunea anamnetică, de împreuna-merge cu Hristos la Pătimire și groapă, ca primi martori și mărturisitori ai Învierii Lui.

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, traducere din lb. greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2013, p. 193.

[2] Ieromonah Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, traducere din lb. greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2016, p. 18. La acest bătrân se mărturisea marele Cuvios Calinic Isihastul (1853-1930).

[3] Ibidem, p. 39.

[4] Ibidem, pp. 205-206.

[5] Ibidem, p. 359.

[6] Ibidem, p. 373.

[7] Ibidem, p. 395.

[8] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp.336

[9] Ibidem, p. 337.