Învățătorul ori învățătoarea, profesorul sau profesoara de care ne aducem aminte cu drag, nu ne-a învățat doar a scrie, a citi, a socoti, a cunoaște, a analiza, a sintetiza, a argumenta, a raționa, a imagina, a desena, a cânta, a înțelege, ci a scris pe sufletele noastre, modelând conștiințe, cu dăruire de sine. Cei ce au harul scrierii, au lăsat memoriei și literaturii clipe și chipuri.
Ion Creangă a fost el însuși institutor. Însuflețit de dorința de a-i ajuta pe învățători să realizeze un învățământ viu, Ion Creangă a alcătuit împreună cu Gheorghe Ienăchescu un manual, la apariția căruia revizorul școlar Mihai Eminescu a trimis Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, un raport plin de entuziasm despre însemnătatea pedagogică a acestuia. Însă noi ne aducem aminte mai ales de savuroasele Amintiri din copilărie, care debutează chiar cu rememorarea clipelor petrecute la școală.
Cu aceeași savoare și același har de mare povestitor, Mihail Sadoveanu zugrăvește cu duioasă aducere aminte chipul celui mai cunoscut învățător din literatura română, o personalitate încântătoare, cu menire de apostol: Domnu Trandafir. Cel care învață dăruindu-se pe sinese împlinește între apostolat și mucenicie…Dacă Domnu Trandafir a fost vrednic apostol, Dăscălița lui Octavian Goga este „a vremii noastre dreaptă muceniță”.
Adesea, întâlnirea cu învățătorul îl marchează pe scriitor pentru totdeauna. Din anii copilăriei, ai celei mai fragede formări a sa, Mitropolitul Bartolomeu Anania își amintește mai cu seamă de învățătorul Nae Bădiță și rolul pe care l-a avut acesta pentru viitorul scriitor Valeriu Anania.
