Evanghelia zilei: Mt 13, 10 – 23
În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus, ucenicii I-au zis: pentru ce le vorbeşti lor în pilde? Iar El, răspunzând, a zis: pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor nu li s-a dat. Căci celui care are i se va mai da şi îi va prisosi, iar de la cel care nu are şi ceea ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în pilde, căci, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Şi se împlineşte cu dânşii proorocia lui Isaia, care zice: cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege; şi cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea, pentru că s-a învârtoşat inima poporului acestuia; căci cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să priceapă şi să se întoarcă şi Eu să-i vindec. Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Adevărat vă spun vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit. Deci voi ascultaţi pilda semănătorului. La cel care aude învăţătura împărăţiei cerurilor şi nu-o înţelege vine cel viclean şi răpeşte ceea ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa cea semănată lângă drum. Iar cea semănată în loc pietros, acesta este omul care aude această învăţătură şi îndată o primeşte cu bucurie, însă nu are rădăcină în sine, ci ţine numai o vreme; iar când vine necazul sau prigoana pentru această învăţătură, îndată se şi leapădă de ea. Cea semănată în spini, acesta este cel care aude această învăţătură, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei îneacă învăţătura şi o face neroditoare. Iar sămânţa semănată în pământ bun, acesta este cel care aude învăţătura şi o înţelege, deci care aduce roadă, unul, o sută, altul, şaizeci, iar altul, treizeci.
Semănătorul
În propovăduirea Sa Mântuitorul a folosit adesea pildele sau parabolele. Nu a inventat acest gen de vorbire, ci l-a găsit în tradiţia iudaică, l-a preluat şi l-a adaptat scopului Său.
Nu după mult timp de la începerea activităţii Sale publice, Domnul Hristos s-a lovit de opoziţia cărturarilor şi a fariseilor, de apatia mulţimilor dublată de înclinarea lor spre cele materiale şi de aceea a încredinţat taina Împărăţiei lui Dumnezeu unui grup restrâns de ucenici. Mulţimilor a început a le vorbi în pilde. Se pare că ucenicii au constatat o schimbare în felul Său de a vorbi. Ei s-au mirat că Iisus foloseşte în faţa oamenilor diferite parabole dispuse la diferite interpretări.
Textul Evangheliei de astăzi cuprinde explicarea parabolei semănătorului. Între parabola însăşi şi explicarea ei Domnul Hristos le dă ucenicilor un răspuns la întrebarea de ce le vorbeşte oamenilor în pilde, arătând că e nevoie de o disponibilitate spirituală pentru a putea recepta mesajul Evangheliei, de o voinţă de a te supune exigenţelor ei:
„Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi auzind, să nu audă.” (Lc 8, 10).
Pilda semănătorului ne vorbeşte despre pământ şi despre sămânţă. O parte din sămânţă a căzut „lângă drum”.[1] Aceasta nu înseamnă că semănătorul este neglijent. În Ţara Sfântă mai întâi se seamănă, apoi se ară. Brazda va acoperi sămânţa care va da rod. Desigur că păsările cerului reuşesc să mănânce repede boabele care li se oferă astfel. Există apoi ţarini pietroase, unde, sub un strat subţire de pământ, se ascunde stânca. În aceste condiţii, sămânţa încolţeşte repede, dar, din lipsă de pământ, se usucă tot atât de repede. Există ţarini „spinoase”, pline de mărăcini, care sufocă în scurt timp planta ce poartă în sine rod. Există şi „pământul cel bun”[2] care ajută sămânţa să dea rod însutit.
Ucenicii L-au întrebat pe Iisus, în general, de ce vorbeşte în pilde, dar, în mod special, L-au întrebat despre semnificaţia pildei semănătorului:
„Ce înseamnă pilda aceasta?” (Lc 8, 9).
Explicând această parabolă, Iisus intră în detalii a căror semnificaţie este deosebit de importantă, detalii pe care le vom urmări şi noi.
Deşi parabola este „a semănătorului”, în ea se vorbeşte mai mult despre sămânţă sau mai degrabă despre condiţiile foarte variate care i se oferă seminţei pentru a da rod. Identitatea semănătorului este clară: semănătorul este Fiul Omului, iar sămânţa este „cuvântul lui Dumnezeu”.[3]
În continuare este vorba mai mult de modurile diferite în care cuvântul lui Dumnezeu este primit de oameni, de „solurile” diferite în care cade sămânţa cuvântului. Rezultatele diferite ale celor patru părţi de sămânţă se datoresc calităţii pământului. Nici semănătorul, nici sămânţa nu au vreo vină pentru lipsa de roade a celor din primele trei categorii. Ar fi fost poate de ajuns ca Mântuitorul să spună numai atât:
Semănătorul face tot ceea ce trebuie făcut; sămânţa este bună; nu mai rămâne decât ca şi voi să fiţi pământul cel bun pentru ca sămânţa să-şi aducă rodul însutit.
Domnul Hristos intră în detalii spre a arăta într-un mod mai concret piedicile care se opun rodirii seminţei cuvântului.
În prima categorie, reprezentată de sămânţa căzută lângă drum, intră cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar, încă înainte ca aceasta să fi pătruns în minte şi să fi coborât în inimă, vine diavolul şi „ia cuvântul din inima lor” (precum păsările adună boabele căzute pe cărare), „ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.[4] Acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii lumeşti, cu oamenii pentru care lumea e totul, pentru care totul trece prin simţuri şi care se conduc după principiile unei „înţelepciuni” exclusiv omeneşti. Astfel de suflete au ajuns să aibă duritatea drumului bătătorit în care sămânţa cuvântului lui Dumnezeu nu află condiţii de a încolţi şi de a se dezvolta.
A doua categorie este cea a ascultătorilor superficiali, care tocmai din această cauză sunt nestatornici. Ei primesc cuvântul lui Dumnezeu aşa cum primeşte sămânţa un loc pietros acoperit cu un strat subţire de pământ. Cred îndată şi primesc cuvântul chiar „cu bucurie”. Însă la aceştia credinţa nu ţine prea mult, căci n-au prevăzut dificultăţile sarcinii pe care şi-au asumat-o.
Parabola semănătorului zice despre aceşti oameni că „nu au rădăcină”, că „ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”.[5] A cunoscut şi Domnul Hristos şi sunt şi astăzi astfel de ucenici de o zi, ucenici pe care El nu se poate baza, cărora nu le poate încredinţa nici o misiune. Acestora le zicea Domnul Hristos:
„Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci Iisus ştia de la început cine sunt cei ce nu cred şi cine este cel care Îl va vinde. Şi zicea: De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El.” (In 6, 63 – 66).
A treia categorie este reprezentată de cei care primesc cuvântul aşa cum primeşte sămânţa un ogor plin cu spini şi mărăcini. La aceştia inimile sunt împărţite întotdeauna între dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu şi dorinţa de a plăcea lumii. În zadar încearcă unii ca aceştia să slujească la doi domni. Grijile şi plăcerile vieţii înăbuşă dragostea de Dumnezeu.
Există şi oameni care primesc cuvântul cu inimă curată şi bună. Aceştia rodesc întru răbdare.
[1] Mt 13, 4; Lc 8, 5.
[2] Mt 13, 8; Lc 8, 8.
[3] Lc 8, 11.
[4] Lc 8, 12
[5] Mt 13, 20 – 21; Lc 8, 13.
