Semănătorul (Luni. Săptămâna a VI-a după Rusalii)

de | iul. 26, 2021

Evanghelia zilei: Mt 13, 10 – 23

În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus, ucenicii I-au zis: pentru ce le vor­beşti lor în pilde? Iar El, răspunzând, a zis: pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele îm­părăţiei cerurilor, iar lor nu li s-a dat. Căci celui care are i se va mai da şi îi va prisosi, iar de la cel care nu are şi ceea ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în pilde, căci, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Şi se împlineşte cu dânşii proorocia lui Isaia, care zice: cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege; şi cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea, pentru că s-a învârtoşat inima poporului acestuia; căci cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să priceapă şi să se întoarcă şi Eu să-i vindec. Dar fe­riciţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Adevărat vă spun vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit. Deci voi ascultaţi pilda semănătorului. La cel care aude învăţătura împărăţiei cerurilor şi nu-o înţelege vine cel viclean şi răpeşte ceea ce s-a se­mănat în inima lui; aceasta este sămânţa cea semănată lângă drum. Iar cea semănată în loc pietros, acesta este omul care aude această învăţătură şi îndată o primeşte cu bucurie, însă nu are rădăcină în sine, ci ţine numai o vreme; iar când vine necazul sau prigoana pentru această învăţătură, îndată se şi leapădă de ea. Cea semănată în spini, acesta este cel care aude această învăţătură, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei îneacă învăţătura şi o face neroditoare. Iar sămânţa semănată în pământ bun, acesta este cel care aude învăţătura şi o înţelege, deci care aduce roadă, unul, o sută, altul, şaizeci, iar altul, treizeci.

Semănătorul

În propovăduirea Sa Mântuitorul a folosit adesea pildele sau para­bolele. Nu a inventat acest gen de vorbire, ci l-a găsit în tradiţia iudaică, l-a preluat şi l-a adap­tat scopului Său.

Nu după mult timp de la începerea activităţii Sale publice, Domnul Hristos  s-a lovit de opoziţia cărturarilor şi a fariseilor, de apatia mulţi­mi­lor dublată de încli­narea lor spre cele materiale şi de aceea a încre­din­ţat taina Împărăţiei lui Dumnezeu unui grup restrâns de ucenici. Mul­ţimi­lor a început a le vorbi în pilde. Se pare că ucenicii au constatat o schim­bare în felul Său de a vorbi. Ei s-au mirat că Iisus foloseşte în faţa oamenilor diferite parabole dispuse la diferite inter­pre­tări.

Textul Evangheliei de astăzi cuprinde explicarea parabolei semă­nătorului. Între parabola însăşi şi explicarea ei Domnul Hristos le dă ucenicilor un răspuns la întrebarea de ce le vorbeşte oamenilor în pilde, ară­tând că e nevoie de o disponibi­li­tate spirituală pentru a putea recepta mesajul Evangheliei, de o voinţă de a te su­pune exigenţelor ei:

„Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celor­lalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi auzind, să nu audă.” (Lc 8, 10).

Pilda semănătorului ne vorbeşte despre pământ şi despre să­mân­ţă. O parte din sămânţă a căzut „lângă drum”.[1] Aceasta nu înseam­nă că semă­nă­torul este neglijent. În Ţara Sfântă mai întâi se seamănă, apoi se ară. Brazda va acoperi sămânţa care va da rod. Desigur că păsă­ri­le ce­ru­lui reuşesc să mănânce repede boabele care li se oferă astfel. Exis­tă apoi ţarini pietroase, unde, sub un strat subţire de pământ, se ascunde stânca. În aceste condiţii, sămânţa încolţeşte repede, dar, din lipsă de pă­mânt, se usucă tot atât de repede. Există ţarini „spi­noase”, pli­ne de mă­ră­­cini, care sufocă în scurt timp planta ce poartă în sine rod. Există şi „pă­mân­tul cel bun”[2] care ajută sămânţa să dea rod însutit.

Ucenicii L-au întrebat pe Iisus, în general, de ce vorbeşte în pilde, dar, în mod special, L-au întrebat despre semnificaţia pildei semănăto­rului:

„Ce înseamnă pilda aceasta?” (Lc 8, 9).

Explicând această parabolă, Iisus intră în detalii a căror semnifi­caţie este deo­sebit de importantă, detalii pe care le vom urmări şi noi.

Deşi parabola este „a semănătorului”, în ea se vorbeşte mai mult des­pre sămânţă sau mai degrabă despre condiţiile foarte variate care i se oferă seminţei pentru a da rod. Identitatea semănătorului este clară: se­mă­nătorul este Fiul Omului, iar sămânţa este „cuvântul lui Dumnezeu”.[3]

În continuare este vorba mai mult de modurile diferite în care cu­vântul lui Dumnezeu este primit de oameni, de „solurile” diferite în care cade sămânţa cu­vân­tului. Rezultatele diferite ale celor patru părţi de să­mânţă se datoresc cali­tăţii pământului. Nici semănătorul, nici sămânţa nu au vreo vină pentru lipsa de roade a celor din primele trei categorii. Ar fi fost poate de ajuns ca Mântuitorul să spună numai atât:

Semănătorul face tot ceea ce trebuie făcut; sămânţa este bună; nu mai ră­mâne decât ca şi voi să fiţi pământul cel bun pentru ca sămânţa să-şi adu­că rodul însutit.

Domnul Hristos intră în detalii spre a arăta într-un mod mai con­cret piedi­cile care se opun rodirii seminţei cuvântului.

În prima categorie, reprezentată de sămânţa căzută lângă drum, intră cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar, încă înainte ca aceasta să fi pătruns în minte şi să fi coborât în inimă, vine diavolul şi „ia cuvântul din inima lor” (precum păsă­rile adună boabele căzute pe cărare), „ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.[4] Acelaşi lucru se întâmplă cu oa­me­nii lumeşti, cu oamenii pentru care lumea e totul, pentru care totul trece prin simţuri şi care se conduc după principiile unei „înţelepciuni” exclusiv omeneşti. Astfel de suflete au ajuns să aibă duritatea drumului bătătorit în care sămânţa cuvântului lui Dumnezeu nu află condiţii de a încolţi şi de a se dezvolta.

A doua categorie este cea a ascultătorilor superficiali, care tocmai din această cauză sunt nestatornici. Ei primesc cuvântul lui Dumnezeu aşa cum primeşte sămânţa un loc pietros acoperit cu un strat subţire de pământ. Cred îndată şi pri­mesc cuvântul chiar „cu bucurie”. Însă la aceştia credinţa nu ţine prea mult, căci n-au prevăzut dificultăţile sarcinii pe care şi-au asumat-o.

Parabola semănătorului zice despre aceşti oameni că „nu au rădă­cină”,„ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapă­dă”.[5] A cunoscut şi Domnul Hristos şi sunt şi astăzi astfel de ucenici de o zi, ucenici pe care El nu se poate baza, cărora nu le poate încredinţa nici o misiune. Acestora le zicea Domnul Hristos:

„Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci Iisus ştia de la început cine sunt cei ce nu cred şi cine este cel care Îl va vinde. Şi zicea: De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El.” (In 6, 63 – 66).

A treia categorie este reprezentată de cei care primesc cuvântul aşa cum primeşte sămânţa un ogor plin cu spini şi mărăcini. La aceştia ini­mile sunt împăr­ţite întotdeauna între dorinţa de a plăcea lui Dumne­zeu şi dorinţa de a plăcea lumii. În zadar încearcă unii ca aceştia să slujească la doi domni. Grijile şi plăcerile vieţii înăbuşă dragostea de Dumnezeu.

Există şi oameni care primesc cuvântul cu inimă curată şi bună. Aceştia ro­desc întru răbdare.

[1] Mt 13, 4; Lc 8, 5.

[2] Mt 13, 8; Lc 8, 8.

[3] Lc 8, 11.

[4] Lc 8, 12

[5] Mt 13, 20 – 21; Lc 8, 13.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Semănătorul (Luni. Săptămâna a VI-a după Rusalii)
Semănătorul (Luni. Săptămâna a VI-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin, atât în ceea ce privește cultul divin public, cât și cel particular. Toți creștinii botezați, clerici și mireni, au dreptul și datoria de a se însemna cu semnul Crucii. De asemenea, trebuie menționat și...

Evlavia creștină

Evlavia creștină

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Un om evlavios este un om ce își măsoară faptele, cuvintele și gândurile spre a plăcea lui Dumnezeu întru toate. Omul evlavios este, fără de îndoială, un om religios, un om...