Evanghelia zilei: Mt 16, 1 – 6
În vremea aceea s-au apropiat de Iisus fariseii şi saducheii şi, ispitindu-L, cereau de la El să le arate lor un semn din cer. Iar El, răspunzând, le-a zis: când se face seară ziceţi: mâine va fi timp frumos, pentru că cerul este roşu; iar dimineaţa ziceţi: astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu le puteţi? Neam viclean şi prea desfrânat cere semn, dar semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona proorocul. Şi, lăsându-i, a plecat. Iar când au trecut pe celălalt ţărm, ucenicii Lui au uitat să ia pâine. Atunci Iisus le-a zis: luaţi aminte şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.
„Semne şi minuni”
Într-o meditaţie anterioară spuneam că este o distincţie între semn şi minune. Vorbeam atunci despre semnul lui Iona, de care aminteşte Domnul Hristos în repetate rânduri. Citim în Evanghelia după Matei că fariseii şi cărturarii au venit la Domnul Hristos şi i-au zis:
„Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn.” (Mt 12, 38).
Dar Domnul Hristos le răspunde:
„Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi.” (Mt 12, 39 – 40);
sau cu altă ocazie:
„Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona.” (Mt 16, 4).
Fariseii cereau semn din cer ca să fie încredinţaţi că Domnul Hristos este Mesia. Au văzut mulţimea minunilor săvârşite de Domnul Hristos, dar tot nu au crezut în El. Îi cer semn, dar nu primesc nimic, pentru că Însuşi Domnul Hristos era semnul,[1] în sensul că tot ce s-a spus până la Hristos, toate profeţiile Vechiului Testament au fost în legătură cu El şi s-au împlinit întru El. Astfel, putem spune că proorocia împlinită este un semn.
Pe de altă parte, o proorocie poate să facă trimitere la un semn. Spune Domnul Hristos că înainte de a doua Sa venire se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, adică crucea Sa, mai exact semnul crucii, ca aducere-aminte a ceva ce a fost în trecut, a ceva care a fost în strânsă legătură cu Domnul Hristos, a altarului de jertfă pe care S-a jertfit Domnul Hristos.
Trebuie să spunem însă că nu orice proorocie este un semn. Am numit semnul proorocia împlinită. Sfântul Apostol Pavel spune că dacă proorocia este pentru cei credincioşi, semnul este pentru cei necredincioşi care au nevoie de cercetare.[2] Să ne aducem aminte că după Înviere, atunci când Apostolii i-au spus lui Toma că l-au văzut pe Domnul Înviat, acesta a răspuns:
„Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (In 20, 25).
Se impun aici câteva lămuriri în legătură cu acest cuvânt, pentru a vedea câte sensuri poate avea un SEMN. Fiind de origine greacă, de la substantivul neutru tç sjme²on, „semnul” desemnează pe de o parte „un indiciu”, iar pe de altă parte, „o minune”.[3]
De cele mai multe ori cuvântul „semn” îl găsim menţionat în sensul de indiciu. Aşa îl aflăm şi în pericopa evanghelică de astăzi (Mt 16, 1 – 6). Le spune Domnul Hristos fariseilor:
„Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu. Iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi!” (Mt 16, 2 – 3).
Un semn este prin urmare un indiciu. Acesta este la îndemâna oricui. Fiecare îşi poate da seama că dacă cerul este înnorat urmează să plouă. Se poate întâmpla însă şi o minune, atunci când norii de ploaie sunt alungaţi de vânt şi apare soarele.
Dacă în limba română termenii semn şi minune sunt bine delimitaţi, în limba greacă ei pot fi identici. Spre exemplu, citim în Evanghelia după Ioan că după ce a relatat despre prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii, Evanghelistul Ioan a ţinut să noteze:
„Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El.” (In 2, 11).
În originalul grec citim însă:
„Acest început al semnelor l-a făcut Iisus în Cana Galileii.”.[4]
Apoi, în acelaşi capitol, citim că Iisus, atunci când a ajuns la templul din Ierusalim şi a văzut mulţimea negustorilor din templu şi-a făcut un bici din ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară, zicând:
„Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.” (In 2, 16).
Cei care au asistat la acestea L-au întrebat:
„Ce semn ne arăţi că faci acestea?” – adică „Ce indiciu ne dai că faci aceasta?” (In 2, 18).
Iar Iisus le-a răspuns:
„Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” (In 2, 19).
Aici Domnul Hristos face o trimitere clară la învierea Sa din morţi, care nu mai este un semn, ci o minune.
Printre semnele premergătoare celei de-a doua veniri a Domnului Hristos va fi arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci. Acesta se va transforma din semnul de recunoaştere al creştinilor în semnul prin care vor cunoaşte toţi că sfârşitul este aproape.
„Dacă iudeii mai cer semne, iar neamurile caută înţelepciune, creştinii îl mărturisesc pe Iisus cel răstignit”.[5] Cum îl mărturisesc? Folosindu-se de semnul crucii şi de cuvântul crucii. Astfel semnul crucii, din semn material cum era până la Hristos, a devenit, prin Hristos, semnul de recunoaştere al tuturor creştinilor.
Dacă ne va întreba cineva cum dovedim că suntem creştini, este de ajuns să ne facem semnul crucii, acest semn cuprinzând şi recapitulând întreaga iconomie a lui Dumnezeu pentru noi oamenii, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Petru Damaschin:
„Cele două degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos cel răstignit, cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas. Iar dreapta aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Coborând ea de sus, ne arată pogorârea Lui din ceruri până la noi. Iar trecând de la dreapta la stânga izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol care stă la stânga, lipsit de tărie şi întunecat.”.[6]
Semnul crucii este aşadar sabia lui Hristos care loveşte în chip nevăzut cetele demonilor. Dacă aceşti vrăjmaşi ai mântuirii noastre poartă război împotriva noastră în toată vremea atunci şi noi trebuie să folosim cât mai des această armă, acest semn al crucii.[7]
Fiind încredinţaţi de mântuirea noastră, noi nu mai cerem nici un semn, suntem datori însă să folosim în lupta ce ne stă înainte semnul crucii – „armă asupra diavolului”.[8] De ce? Pentru că prin Hristos crucea şi-a schimbat destinaţia. Ea nu mai este semn, nu mai este simbol, ci realitate şi taină, armă şi putere prin care ne lucrăm mântuirea.
[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, p. 123.
[2] „Vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi ci pentru cei necredincioşi; iar proorocia, nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei ce cred” (1 Cor 14, 22).
[3] Dicţionar grec-român al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 259.
[4] Novum Testamentum – Graece et Latine, Nestle – Aland, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1988, p. 251.
[5] 1 Cor 1, 22 – 23.
[6] Sfântul Petru Damaschin, Despre deosebirea între gânduri şi momeli, în Filocalia 5, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, p. 193.
[7] Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, p. 270.
[8] „Armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii.” – în Molitfelnic, p. 118.
