În întreagă lumea creștină, Praznicul Crăciunului e sărbătoarea darurilor. Practica este foarte veche, nici că i se pot fixa începuturile, iar azi pentru multă lume este necunoscut sensul ei genuin.

Fie pentru a fixa legătura intimă ce trebuie să existe între practica noastră de Crăciun și Praznicul creștin al Nașterii Mântuitorului, fie pentru a lămuri situaţia ei mai adâncă, găsesc că-i bine să se stăruie puţin asupra acestei probleme.

Cum se prezintă realitatea?

Cu săptămâni înainte de Crăciun, în familiile creștine se observă o preocupare intimă deosebită. Părinţii discută adeseori între patru ochi, ceva ce nu trebuie să știe copiii. Bunicii caută, răscolesc prin cele lăzi cu lucruri de mult păstrate cu sfinţenie. Copiii, la rândul lor, pregătesc și ei ceva, au o taină. Prietenii buni când se întâlnesc, se iscodesc prin întrebări ascunse asupra lipsurilor și dorinţelor pe care singuri nu și le pot îndeplini. Oamenii mai cu dare de mână se interesează de nevoile semenilor lor mai săraci. Societăţile de binefacere ţin dese întruniri, culeg informaţii, fac apeluri, fixează tabele pentru ajutoare. Biserica face apel la credincioși să-și deschidă inima pentru a înţelege importanţa deaproapelui, pentru a-i veni într-ajutor. Statul caută rezerve bugetare pentru ajutorarea funcţionarilor.

Sunt atât de multe formele în care se toarnă frământarea care premerge Crăciunului, încât e greu a le înșira pe toate. Toate însă, sunt poruncite de un singur gând: e gândul de a ajuta, de a face un dar semenilor noștri.

E firesc să ne întrebăm: de unde această pornire generală de altruism? De unde această revărsare a iubirii faţă de aproapele? De ce altă dată, în tot decursul anului omul trece nepăsător pe lângă suferinţa și nenorocirea semenului? De atâtea ori ar putea întinde o mână de ajutor, ar putea, cu puţină osteneală sau jertfă alina o suferinţă, ar putea face o faptă bună, și totuși n-o face, n-are timp, nu simte nevoia de a privi și în jur. De ce numai de Crăciun această atmosferă de dragoste, de armonie, de jertfelnicie, chiar și în sufletele care nu cunosc ce-i dragostea, care nu știu decât să primească? Dar mai cu seamă, de unde această legătură între o sărbătoare creștină și dărnicia generală?

În dezlegarea acestei probleme găsim semnificaţia adâncă și originea darurilor de Crăciun. Problema nu este grea. Iată dezlegarea: darul, jertfa materială în spiritul semenului este, fără îndoială, împlinirea poruncii creștine a iubirii deaproapelui. Iubirea e porunca cea mai de seamă a vieţii creștine. Prin trăirea ei, împărăţia lui Dumnezeu coboară în lume. Prin ea se înfăptuiește idealul omenirii: fericirea. Cel care ridică la supremă valoarea de viaţă această poruncă, identificându-se cu ea în toate împrejurările vieţii

Lui pământești, a fost Mântuitorul lumii. El este iubirea însăși, iubirea care nu cunoaște margini, nu cunoaște obstacole. Căci iubire este venirea Lui în lumea păcatului, ca să salveze pe om din păcat. Iubire este smerita Lui întrupare. Dumnezeu fiind, îmbracă trupul stricăciunii omenești, supunându-Se de bună voie tuturor înjosirilor. Din iubire ne învaţă cu o dumnezeiască răbdare și pilduire marile adevăruri ale mântuirii. Din iubire ia asupră-Și povara păcatelor omenești, aducând jertfa ispășitoare a crucii. Plecând dintre noi, această poruncă ne-a lăsat-o moștenire.

Ce era mai firesc decât creștineasca râvnă de a urma această poruncă prin fapte ale jertfelniciei, să fie legată de persoana Mântuitorului și de praznicele închinate amintirii Lui, în special de Praznicul Nașterii Lui. De fapt, Nașterea Mântuitorului Hristos este cel mai grăitor semn al dragostei lui Dumnezeu faţă de oameni, este cel mai mare dar al cerului pentru pământ. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în sărăcăcioasa peșteră din Betleem, omenirii i se dăruiește lumina cunoașterii adevărate, suprema pildă de viaţă omenească, puterea harică de a lupta contra răului și stricăciunii, mântuirea. Daruri pe care omul nu le-a meritat, daruri prin care viaţa pe pământ a luat un curs nou. Și dacă de atunci încoace fiecare generaţie face un pas înainte pe drumul luminii și al binelui, are a se mulţumi dăruirii lui Hristos.

Astfel, creștineasca practică a darurilor de Crăciun este o palidă împlinire a poruncii Mântuitorului de a ne iubi unii pe alţii, semnificând totodată marile daruri coborâte pe pământ în noaptea sfântă a Nașterii Domnului.

Bine este ca această semnificaţie să n-o pierdem niciodată din vedere. Numai prin ea, practica noastră câștigă o adevărată valoare morală.

Ce dobândă, dacă pe motivul că urmăm unui vechi obicei care înveselește principala sărbătoare a iernii sau pe motivul că trebuie să împlinim anumite îndatoriri faţă de membrii familiei ori faţă de prieteni facem câteva daruri de Crăciun și în jertfelnicia noastră trebuie să stăruie gândul că împlinim o poruncă divină, că aducem un prinos de recunoștinţă Aceluia care pe Sine Însuși S-a dăruit nouă, dându-ne tot ce avea mai bun. Dăruind copiilor noștri, celor slabi și neputincioși, celor săraci, celor bolnavi, aducem închinare și dăruire lui Hristos, precum au făcut păstorii și magii în faţa ieslei din Betleem.

L. G. Munteanu, „Semnificaţia Crăciunului”, în Renașterea XXVI (1948), nr. 49-52, p. 2.