Evanghelia zilei: Mt 12, 38 – 45
În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre cărturari şi farisei, zicându-I: Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Dar Iisus, răspunzând, le-a zis: neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, fără numai semnul lui Iona proorocul. Căci precum Iona a fost în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului, trei zile şi trei nopţi. Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osândi, căci ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată aici este Cineva mai mare decât Iona. Împărăteasa cea de la miazăzi se va scula la judecată cu neamul acesta şi-l va osândi, căci ea a venit de la marginile pământului să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată aici este Cineva mai mare decât Solomon. Iar când duhul necurat a ieşit din om umblă prin locuri fără apă căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit; şi, venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean.
Semnul lui Iona
Deşi a făcut înaintea iudeilor multe semne şi minuni, cărturarii şi fariseii vin la Domnul Hristos cerându-i semn. Îi spuneau Domnului Hristos: „Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn”.[1] Dar acum, în acest moment! – (n. n.).
Fariseii, la fel ca şi Irod, cereau să vadă un semn, adică îi cereau Mântuitorului să facă o minune, dar numai pentru ei. Mântuitorul nu a făcut minuni la comandă, nici înaintea fariseilor, nici înaintea lui Irod.
Domnul Hristos îşi însoţea propovăduirea cu semne şi minuni, pentru ca să-şi întărească cuvântul spus. Astfel Domnul Hristos spunea despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii”,[2] dar şi dăruia lumină orbilor; spunea despre Sine: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”,[3] dar îi şi aducea la viaţă pe cei ce au adormit. Toate acestea erau semne că Dumnezeu este între oameni.
Atunci când ucenicii lui Ioan Botezătorul au venit la Domnul Hristos şi L-au întrebat: „Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul?”,[4] Hristos le dă acest semn:
„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.” (Mt 11, 4 – 5; Lc 7, 22).
Cu alte cuvinte:
„Semnul pe care vi-L dau Eu este cele ce auziţi şi vedeţi.”.
Dar cărturarii şi fariseii nu aveau ochi de văzut şi nici urechi de auzit. La aceasta face referire Domnul Hristos atunci când le spune ucenicilor Săi:
„Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod.” (Mt 16, 6, 11; Mc 8, 15).
Şi acestea le-a spus în contextul în care ucenicii Săi au uitat să ia pâine, cum se întâmplă de multe ori cu noi, când, ajungând acasă, ne trezim că nu mai avem pâine. Şi au început atunci ucenicii să vorbească între ei, zicând:
„Aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine.” (Mt 16, 7; Mc 8, 16).
Dar Domnul Hristos îi ceartă, zicându-le:
„De ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Mt 16, 8; Mc 8, 17 – 18).
Şi pentru că ei au uitat minunea înmulţirii pâinilor, Hristos le aduce aminte de ea…
Aşadar cărturarii şi fariseii nu aveau ochi de văzut şi urechi de auzit. Dar, deşi inima lor era învârtoşată, Domnul Hristos le dă un semn, nu unul imediat, ci unul care va avea loc în viitor. Le spune Domnul Hristos:
„Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi.” (Mt 12, 39 – 40).
Semnul lui Iona nu este altul decât Învierea Domnului după trei zile de la răstignire, căci, precum Iona a stat în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, tot aşa va fi şi Domnul Hristos în inima pământului trei zile şi trei nopţi. De acest semn îşi vor aduce aminte fariseii după ce l-au răstignit pe Domnul Hristos, căci s-au dus la Pilat şi i-au zis:
„Doamne (Domnule – n.n.), ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.” (Mt 27, 63 – 64).
Fariseii îl numeau pe Domnul Hristos Amăgitor. Şi-au adus aminte că i-au cerut Domnului Hristos un semn şi că Domnul Hristos le-a dat semnul lui Iona, vestind că va sta trei zile în mormânt, dar după trei zile va învia. Şi semnul s-a împlinit, cu toate că fariseii au pus pază la mormânt şi au pecetluit piatra.
Domnul Hristos îi numeşte pe iudeii reprezentaţi prin cărturari şi farisei „neam desfrânat şi păcătos”.[5] Pentru un păcătos semnul sau minunea nu are valoare; este asemenea seminţei căzute între spini care, crescând odată cu ea, o înăbuşă.
Este o distincţie între semn şi între minune, dar nu aceasta este acum în atenţia noastră. Trebuie să spunem că atât semnul, cât şi minunea aduc rod numai în sufletul smerit, în sufletul curat, în sufletul celui care detaşat de păcat săvârşeşte binele.
Cel ce părăseşte păcatul, cel ce se leapădă de rău, dar nu face bine, deci nu este orientat spre virtute, nu are putere să lupte împotriva răului. Spune Domnul Hristos:
„Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.” (Mt 12, 43 – 45; Lc 11, 24 – 26).
Sunt mulţi dintre noi care cred că prin spovedanie îşi împlinesc datoria pe care o au faţă de suflet, dar spovedania este numai începutul urcuşului spre Dumnezeu. Prin spovedanie este alungat duhul necurat care ne îndeamnă la păcat şi care ne stăpâneşte. Adevărata luptă nevăzută începe după spovedanie. Duhul necurat care iese din om umblă prin locuri pustii, căutând odihnă, dar nu găseşte. Se întoarce atunci la casa de unde a ieşit, adică la omul care l-a purtat şi-l ispiteşte. Dacă acesta rezistă ispitei, duhul necurat ia cu sine alte şapte duhuri, mai rele decât el şi iarăşi îl ispiteşte pe om.
Iată deci ce trebuie să ne preocupe pe noi. Nu trebuie să cerem minuni de la Dumnezeu. Cea mai mare minune care se poate întâmpla cu fiecare dintre noi este să scăpăm de păcate şi apoi să rezistăm ispitei care ne-a făcut să păcătuim. Biruim ispita când facem cele contrare păcatului; dacă înainte am făcut cele rele şi am gândit cele rele, după spovedanie, pentru cealaltă vreme a vieţii noastre, ni se cere să facem cele bune şi să gândim cele bune. Numai aşa putem rezista asaltului duhurilor rele care va urma spovedaniei.
[1] Mt 12, 38.
[2] In 8, 12.
[3] In 11, 25.
[4] Mt 11, 3; Lc 7, 19.
[5] Mt 12, 39; Mc 8, 38.
